Într-un eseu, în mare parte confesiv, intitulat „De la cenzura ca formă de libertate la libertatea ca formă de cenzură“, publicat în România literară, nr. 2 din 12 ianuarie a.c., poeta Ana Blandiana povesteşte dilema pe care a avut-o în anii ’80 în luptă cu cenzura: „Deci luptam şi uneori învingeam şi apărea o carte, care spunea nişte adevăruri uneori dure despre societatea respectivă. Dar această carte, prin simplul fapt că apărea, aducea o dovadă – observă poeta – a faptului că există în România o libertate care, de fapt, nu exista.
Deci problema era să hotărăşti cum e mai corect: să lupţi şi, în felul acesta, în măsura în care cîştigi, să girezi pe cei cu care lupţi, sau să alegi nonacţiunea. Adică, în fapt, să optezi pentru negru absolut şi operă“. Cu toate că Ana Blandiana are dreptate, simt nevoia să fac o precizare. Au fost şi cazuri, mă număr printre ele, cînd nu avea loc nici o luptă între cenzor şi autor. Cenzorii erau şi ei oameni şi sufereau, ca tot românul, mizeriile epocii. Aşa că, atunci cînd se puteau acoperi cu referate (externe sau nu) dădeau drumul unor cărţi cu „probleme“. Atunci cînd Mircea Ciobanu, editorul meu, a hotărît să publice Manualul întîmplărilor am fost sigur că nu va trece de cenzură. A trecut! Iar cenzorul, o anume doamnă Docsănescu, a dat drumul cărţii zicînd că este despre perioada fanariotă… Ei bine, de la primul cititor pînă la ultimul, cartea a fost considerată o imensă bătaie de joc la adresa socialismului ceauşist.