De multe ori, în cărțile Aurorei Liiceanu, nu-ți dai seama la început încotro vrea să te ducă autoarea. Te face curios, cam ca Agatha Christie în romanele ei, învăluindu-și treptat subiectul în mister, fie că pornește de la un caz, fie că pleacă de la o idee care-i dă tîrcoale. Dacă n-ar fi psiholog, ai zice despre Aurora Liiceanu că are stofă de detectiv. (De fapt, însă, detectivii au, mai mult sau mai puțin, calități de psihologi care studiază natura umană la locul de muncă.) De această dată, autoarea pornește de la o întrebare. Cum ne funcționează memoria? Nu e prima oară cînd își pune această întrebare. Acum însă asta e miza cărții. De unde și titlul, Madlena. Mica prăjitură care-i stîrnea amintiri lui Proust și care a ajuns echivalentul tuturor chestiilor care ne deschid sertarele memoriei. Cazul pe care se sprijină inițial Aurora Liiceanu e istoria reală a unei picturi și a autoarei sale, pe care o descoperă în romanul unui scriitor american.
Pentru romancierul american, madlena e misteriosul tablou pe care l-a văzut într-un anticariat din Paris. Madlena Aurorei Liiceanu e povestea plină de întorsături neașteptate a pictoriței, care-i amintește de o bună prietenă cu care și-a petrecut multe vacanțe de vară la Vama Veche. De data asta, povestea se leagă din „mărgelele” unor episoade înșirate pe ața cărții, cam ca în romanele memorialistice cu final deschis în care cititorul e lăsat să-și închipuie ce s-a întîmplat dincolo de litera cărții.
Madlena o poartă mai întîi pe Aurora Liiceanu în lumea artistică din Parisul tot mai dezinhibat al primelor decenii din secolul trecut. Apoi, din aproape în aproape, la New York, pe insula Martinica, de acolo în Bulgaria și în România, pe urmele personajelor cărții sale. În scurtele popasuri eseistice dintre episoade, Aurora Liiceanu se întoarce la felul în care ne funcționează memoria, pe tonul unei conversații cu cititorul, fără complicații academice, ci ducînd această mult dezbătută chestiune în apele limbajului obișnuit.
Astfel că memoria se transformă treptat într-un personaj. Îl știm cu toții, ne întîlnim des cu el, dar cînd vrem să-l luăm la bani mărunți, „Ce-o fi și cu memoria asta?!”, ne trezim că duce o viață secretă despre care nu putem decît să ne dăm cu presupusul.
Cea mai mare parte a cărții cuprinde amintirile Aurorei Liiceanu de la Vama Veche, unde se ducea împreună cu prietena ei, sculptorița Pusi Cocea, și cu copiii lor. Ca și pictorița franțuzoaică, Pusi Cocea se măritase cu un negru, un stomatolog sudanez stabilit în București, cu care făcuse trei copii. În anii ʼ60, copiii mulatri erau o raritate în România. Însă faptul că lumea întorcea capul după grupul lor n-o stingherea pe Aurora Liiceanu – pe amica ei sculptorița cu atît mai puțin. Iar băiatul tinerei cercetătoare într-ale psihologiei se înțelegea foarte bine cu cei trei copii ai artistei plastice. Ce le făcuse să se împrietenească? Tocmai ceea ce le deosebea și le ajuta să se completeze, crede Aurora Liiceanu, care nu uită să adauge că amîndouă aveau în comun dorința de a trăi liber, ocolind pe cît puteau prejudecățile vremii și nenumăratele constrîngeri și interdicții ale comunismului.
Madlena Aurorei Liiceanu e o carte încîntătoare și delicată, care te stîrnește și te tulbură, despre memorie și prietenie, despre întîmplare și mai ales despre amănuntele din care sîntem alcătuiți, cele pe care nu le observăm, dacă le observăm, decît atunci cînd ne amintim de ele grație vreunei madlene.
Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, 2017.