După titlu și dacă nu știi cu ce se mai ocupă autoarea, ți-ai putea imagina că eseul lui Elif Shafak e vreuna dintre cărțile-rețetar care te învață, cu puncte și subpuncte, cum să te descurci în viață în zilele noastre. Îți mai poți imagina și că romanciera Shafak s-a grăbit să pună și ea o cărămidă la bastionul literar al rezistenței la asalturile lui COVID-19. Sau că brava turcoaică s-a alăturat și ea, de la Londra, scriitorilor care se luptă la Istanbul cu Recep Tayyip Erdogan, președintele-sultan al Turciei.
Totuși, cu cartea ei, Shafak îi poate inspira pe nehotărîți, îi poate întări pe temători și le poate arăta nordul dezorientaților, deși pare mai degrabă dornică să priceapă ea, pentru ea, cum e cu păstrarea lucidității în vremurile astea. Cam cum a făcut și Hemingway cînd, în năuceala de după primul război mondial, și-a intitulat In our Time un volum de povestiri din tinerețe, pornind de la versetul biblic „Give peace in our time, oh Lord“. Acum, pe rînd – eseul ei nu-i o carte inspirațională, dar ar putea fi. Nu-i nici o carte despre pandemie – aici pandemia e cel mult rama tabloului. Cît despre Erdogan, el nu e nici măcar pomenit. Doar g-ul mut din numele lui, cu ajutorul căruia Shafak a învățat de una singură să scrie și cu mîna dreaptă.
Născută în Franța, la Strasbourg, crescută în Turcia, la Istanbul, și domiciliată de mulți ani în Anglia, la Londra, Shafak are dublă cetățenie, turco-britanică, încît nu-i tocmai simplu să găsească răspuns la întrebarea care-i patria ei. Franța în care s-a născut din părinți turci? Turcia copilăriei și a adolescenței sale? Albionul în care a ales să trăiască, aducînd cu ea un anumit accent, turcesc, în vorbire? Sau cărțile pe care le-a citit, această patrie imaginară? Shafak alege Turcia, mai precis Istanbulul, pe care-l poartă cu ea oriunde se duce, ca pe niște cioburi tăioase care îi zornăie în buzunar. Dar, zice ea, chiar și omul care n-a călătorit niciodată are mai multe patrii, dacă se gîndește mai bine, fiindcă sîntem mult mai complicați decît credem, atunci cînd ne gîndim la noi înșine.
La fel ca mulți alții, Shafak e convinsă că lumea va fi altfel după această pandemie. Numai că, după ea, acest altfel a început cu mult înainte de pandemie. Și dă un exemplu de la ea din familie. Bunica ei, care a crescut-o, era încredințată că există un neîntrerupt progres al omului și că fiecare generație își împinge copiii înainte pe acest drum. Aceeași convingere o avea și mama ei. Elif Shafak bagă însă de seamă că s-a terminat cu acest neîntrerupt progres. Și că destui nu-și mai fac iluzia lui. Lumea se schimbă mai repede decît putem noi ține pasul cu schimbarea ei. De aici, crede ea, dezorientarea tinerei generații care nu-și găsește locul, pentru că locul e în mișcare.
De ce se întărîtă în ultima vreme naționalismele? De ce e privit străinul cu tot mai multă neîncredere sau chiar cu ură, doar pentru că e străin? De ce dreptul de a fi altfel printre ai tăi devine suspect sau chiar primejdios în mintea tot mai multora? De unde refuzul de a discuta în contradictoriu și belicoșenia tot mai apăsată a politicienilor? Shafak știe de toate pe pielea ei, încît caută răspunsuri la lucruri trăite, nu la întrebări apărute în dezbateri academice. Sînt problemele ei, despre care scrie cu calm, inteligență și chiar cu înțelepciune. (Prin înțelepciune ea înțelege că e rezultatul acordului dintre minte și inimă.)
Romanciera din Elif Shafak o ajută pe eseistă să-și povestească ideile curgător și cu o nuanțată simplitate, încît ai senzația că citești mai degrabă un poem epic scris de o strănepoată a lui Walt Whitman decît un eseu menit să aducă lucrurile în ordine.
Elif Shafak, Cum să rămîi lucid într-o epocă a dezbinării, traducere de Adina Avramescu, Editura Polirom, 2020.
795 de vizualizări
