Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Ce voia de fapt Nicolae Labiș

Zoom Ce voia de fapt Nicolae Labiș

În odioșii ani ’50, poetul tînăr trebuia să fie propagandist al Partidului Muncitoresc și al statului totalitar. Dacă-i trecea prin cap și altceva, diriguitorii literaturii și țuțării lor aveau grijă să-i taie din scurt elanurile. Cu perspectiva asta a debutat Nicolae Labiș, adolescentul venit dintr-un sat din Moldova, fiu de învățători, de un talent sclipitor, îndrăzneț și sensibil, căruia i se publicau poeziile în ziare și care devenise șef peste un cenaclu literar din Iași, înainte de a fi trimis la Școala de Literatură din București. În 1956, la cîteva zile după ce împlinise 21 de ani, Labiș moare în urma unui accident de tramvai. Faima lui crește după moarte, generația de poeți de-o vîrstă cu el și cei ce aveau să debuteze în acei ani sînt numiți Generația Labiș. Poeziile lui ajung în manuale, dar treptat popularitatea lui scade, inclusiv în lumea literară. După 1990, Labiș e scos din manuale, iar cei ce l-au cunoscut mor unul cîte unul, încît m-am întrebat, înainte de a citi biografia lui romanțată scrisă de Cosmin Perța, pe cine mai interesează azi viața și poezia sa.

Poate tocmai fiindcă Labiș e aproape uitat, Cosmin Perța a fost inspirat în încercarea lui de a ațîța flacăra amintirii poetului. Biograful inventează un jurnal al lui Labiș – „jurnalul pierdut“, cum îi zice Perța –, scris pasional și cu o crescîndă disperare. Acesta să fi fost însă Labiș? Poetul care nu mai vrea să facă parte din corul realismului socialist și care se ia la ceartă cu puternicii zilei, în frunte cu Mihai Beniuc, acuzatorul său de abateri tot mai grave de la „adevăratul drum al poeziei“? Un marxist pur și dur, dezgustat de minciunile poeților agreați de partid, cei ce urmează cu sfințenie indicațiile unui Leonte Răutu, practică delațiunea la Securitate și îi demască în ședințele scriitorimii pe ereticii care îi citesc pe interzișii Arghezi și Ion Barbu?

De fapt, în 1953, Labiș îi scria în versuri răposatului Maiakovski, „bădița Vladimir“, dornic să-i urmeze îndemnurile propagandistice, și era atît de convins de rostul agitatoric al poeziei, încît credea că versurile sale ar fi putut duce la creșterea producției autohtone de grîu. Nu era singurul, dar cum versurile lui sunau mai convingător decît ale celorlalți cîntăreți ai vremurilor noi, Labiș s-a trezit invidiat tocmai pentru elanurile sale proletcultiste cu care amenința ierarhiile lirice oficiale. Chiar dacă la chefuri cu confrații, exasperat de turnătorii, Labiș mai cînta Imnul Regal pentru a-i speria pe cei mai conformiști, asta nu însemna că adolescentul voia s-o rupă cu propaganda comunistă. Dimpotrivă, ceea ce-l supăra erau inerția și lentoarea regimului. Voia adică mai mult comunism și aplicat mai repede: „Trăim în miezul unui ev aprins / Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi / În flăcările noastre se destramă“. Ceea ce mai dorea Labiș era să poată publica și poezie „intimistă” – păcat capital pe atunci – și mai ales să nu mai fie cenzurat în elanurile sale lirice cu care, după părerea lui, nu contravenea idealurilor politice oficiale. Deși tînărul autor simțea că poezia e și în altă parte, nu părea dispus să renunțe la versificația agitatorică, ci doar s-o ridice pe noi culmi.

Era Labiș indignat că pușcăriile erau pline de deținuți politici? Nu! Era împotriva execuțiilor politice sumare? Nici atît! Avea ambiții literare în cadrul sistemului cu toate crimele sale, nu împotriva totalitarismului, ceea ce nu reiese nicăieri din jurnalul pe care-l scrie Cosmin Perța în numele lui. Mi-ar fi plăcut ca imaginea poetului revoltat din „jurnalul pierdut“ să fi fost cea adevărată, dar mă tem că nu e cazul. Nonconformismele lui Labiș sînt ale unui devotat al cauzei pe care îl încearcă din cînd în cînd cîte o nedumerire, în nici un caz ale unui poet care să se fi alăturat, măcar în gînd, revoluției anticomuniste din Ungaria.

Cosmin Perța, Labiș, jurnalul pierdut, Editura Polirom, 2022.

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Ne sutor ultra crepidam!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Carne de pui La Provincia
Big Fish
Editoriale
  • Patrie și valută

    10 februarie 2025

    La vremea lor, dacii lui Călin Georgescu mîncau ierburi, turte de orz și seu de oaie. Voievozii consumau terci de ovăz, usturoi, lapte și pește sărat. Nu erau roșii, cartofi, […]

  • De ce Dumnezeu nu-și va cheltui nici măcar mărunţișul cu noi

    4 februarie 2025

    Cînd Cel de Sus, dînd într-o parte norii, să vadă dacă m-am umplut de har, m-a auzit cum ușui cerșetorii că nu am mărunțiș în buzunar, n-a pregetat pe cînd […]

  • Doi lupi

    3 februarie 2025

    „O poveste de demult, de pe vremea dacilor, cînd se spune că lupoaica a simțit că naște, și sărea din piatră în piatră să-și caute o vizuină.“ Așa începe Călin […]

  • Cei doi Antonești

    27 ianuarie 2025

    Un criminal de război antisemit, părtaș la Holocaust, și un șomer repatriat de la Bruxelles, scos de la naftalină din dulapul soției. Ăsta e intervalul de nenorocire și salvare a […]

  • Cristela – viitoarea doamnă a Țării Românești

    21 ianuarie 2025

    Pentru că din blana lupului mort puricii sar să-și caute o altă gazdă, echipa de zgomote din jurul lui Georgescu ar putea sări din mers în căruța cu coviltir aurit […]

Iubitori de arta