Află D.R. Popescu, pe cînd conducea Uniunea Scriitorilor, că mai trăiește o soră a lui Liviu Rebreanu, la Adjud. Mă întreabă dacă m-aș duce acolo să-i iau un interviu venerabilei femei. Cum luasem Premiul „Liviu Rebreanu” pentru prozatori debutanți și pe atunci nu izbuteam să fiu angajat nici măcar corector la Contemporanul, firește că m-am dus.
Mă și vedeam publicînd un interviu cu sora lui Rebreanu, cea trecută de 90 de ani. Ar fi fost o lovitură. Am luat un tren de noapte, la cușetă. Nu sînt pretențios cînd e vorba să-mi împart spațiul vital cu alții, dar la cușetele din 1986, problema nu era să-ți împarți spațiul, ci mirosul. Nu spun că picioarele mele miroseau impecabil, dar în compartimentul acela erau cel puțin două persoane cărora le puțeau picioarele, de-ți pătrundea mirosul pînă în stomac. Și totuși, la un moment dat am adormit.
Cînd am ajuns la Adjud, eram treaz, de parcă mi-ar fi trecut cineva pe la nas o sticlă cu amoniac. Mă dau jos din tren, mai erau și alții. Ies din gară și mă îndrept spre luminile din centru. O femeie îmi spune, grijulie, că n-o luasem bine. Căci noaptea nu mă puteam duce în vizită la închisoare. M-am luat după ea și am ajuns la hotelul din centru, unde au tras și ceilalți care se dăduseră jos din tren. În camera pe care am primit-o m-a întîmpinat un miros de jeg învechit, de parcă intrase și în pereți, nu numai în așternuturile neschimbate. Hotelul nu-ți oferea micul dejun. Era doar un loc unde puteai dormi.
Cînd am ieșit din hotel m-am simțit eliberat de mirosuri zăcașe și am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse DR-ul, într-un bloc din oraș. Proprietarii apartamentului știau că o să vin. M-au invitat în sufragerie. Lipsea însă sora lui Rebreanu. Ea, săraca, nu se mai putea da jos din pat, domnule scriitor. În încăperea în care se afla venerabila soră a romancierului mirosea a medicamente și a urină. Persoana căreia voiam să-i iau interviu era dusă pe altă lume, de unde nu mai rostea decît cuvinte care nu se legau unul cu altul. „Dacă veneați anul trecut, încă vă mai puteați înțelege cu ea, dar mai are și acum momente de luciditate.”
Mă plimb prin oraș, dînd ocol pușcăriei, și mănînc la un restaurant din centru o chestie unsuroasă de care și azi îmi aduc aminte. A doua zi, cînd m-am dus din nou să vorbesc cu sora lui Rebreanu, femeia m-a privit cu ochi rătăciți și la toate întrebările mele mi-a răspuns doar atît: „Pilaf!”. C.T.