“Pliante? Să mă piș pe pliantele tale! Pliante să mănânci tu, cu șefii tăi de la partid! În ce partid ești? Aaa… Păi, acum patru ani dădeați și voi câte ceva. Ai rață? N-ai, nu vă votez, hoților!”
Rață. Sau bani. Sau ceva, acolo. Nu pliante, nu programe, nu promisiuni. De promisiuni alegătorii din România profundă sunt sătui. De rață sau bani, niciodată.
Ce dracu’ le-o fi venit
cu rața? Când, oare, în istoria recentă a acestei țări, s-or fi dat rațe drept mită electorală? Hai, pui, zahăr, ulei… Da’ rață? Cine avea bani de rațe? Da’ de ce nu curcani? Ce-au ajuns și alegătorii ăștia… I-a tâmpit televizorul. Prea multe emisiuni de gătit, prea multă gourmetăraie. Auzi tu, rață…
Ce au, totuși, tradiționalele promisiuni electorale? Ce au pliantele frumos colorate? De ce să nu te duci la vot dacă nu iei oleacă de mită? Oricum, legea e lege. Nu mai ai voie să dai, ca partid politic, nimic electoratului. Trebuie să-l convingi, nenică. Trebuie să depui efort intelectual. Ia-l pe om, vorbește-i, spune-i, concret, de ce îi va fi mai bine dacă îl voteză pe candidatul tău, iar nu pe cel al adversarului politic. Expune-i alegătorului viziunea ta, proiectele pe termen lung, planurile pentru țară. Spune-i cum vei face toate astea, spune-i cât de bine îi va fi peste patru ani dacă îți votează partidul acum, pe 11 decembrie.
Iar el, alegătorul, chiar o să te creadă.
Sau așa ar vrea unii să se îmbete cu apă rece.
Dan Andronic, fost mare strateg electoral, actualmente candidat în Giurgiu, pe listele PMP, și-a dat seama că, neavând banii pe care-i avea la dispoziție pe vremea când nașul Niro era liber și învârtea comisioanele de la Microsoft, mai bine ar fi să se interzică de tot campania electorală la televizor și pe Facebook. Aia în presa scrisă nu, că tot mai pică ceva, poate. Da’ televizorul și Facebook-ul să le fie interzise politicienilor, că poate așa merg și ei pe jos, prin piețe și târguri, îmbrâncindu-se cu cetățeanul, simțind România reală.
Căci politicianul român, se pare,
face cunoștință cu România reală de-abia în campania electorală. Adică nu foarte des. În rest, sunt atât de multe invitațiile la televiziuni, sunt atât de dese întâlnirile politice și negocierile transpartinice în vederea bunului mers al României, încât alesul nu mai are timp să dea piept cu alegătorul. Cabinetele parlamentare din teritoriu sunt bune pentru a mai ferici câte un amărât care a muncit din greu în campanie. Oricum, alesul mai dă pe-acolo din an în Paști.
Există cazuri fericite în care aleșii chiar apar la televizor. Nu-s mulți, e drept, că și aparițiile televizate depind foarte mult de preferințele oamenilor de imagine ai partidului. Dacă ei nu agreează un membru de partid, e foarte greu să-l vezi pe lista ălora care ajung în studiourile de televiziune. Dar dacă sunt pe lista aia, dacă ajung la televizor, campania lor electorală e floare la ureche. Îi văd oamenii atunci când trec prin satul lor și încep să li se plângă. “Când mai mergeți la Gâdea/Bogdan/Ciutacu în emisiune, spuneți-le, dom’le, politicienilor ălora să mai pună osul la treabă, că ne-au uitat de tot. Tare bine le mai ziceți dumneavoastră la televizor, cum îi demascați pe ăia pe care i-am ales și care nu fac nimic pentru noi. Chiar, cu ce treabă pe-aici? Faceți vreo emisiune, ceva?”
Adevărul e că nu prea avem parlamentari,
ci vedete efemere ale emisiunilor din ce în ce mai slabe ale televiziunilor de știri. Ioan Ghișe, de exemplu, mai avea puțin și se lua de păr cu o moderatoare TV pentru că aia îi reproșa că lipsește din Parlament, iar el voia să-i demonstreze că dacă n-ar chiuli, ea n-ar avea cu cine să-și mai facă emisiunea.
Ca Ioan Ghișe sunt zeci de parlamentari care, timp de patru ani chiar nu fac nimic pentru cei care îi votează. Sunt rotițe scârțâinde ale mașinăriei de vot, iar atunci când apar în public au mare grijă să repete papagalicește punctajul primit de la partid pe la orele prânzului. Patru ani moțăie pe unde-apucă, zboară, dacă se poate, pe sub radar și fură cu moderație. Mai mult pentru partid, chipurile, decât pentru ei. În campanie, însă, se întorc seniorial în circumscripția electorală. Sunt jupânii locului, sunt cei care dau asigurări, sunt cei care garantează că de data asta chiar se face.
Campaniile electorale
din 2016 sunt cele mai slabe din istoria campaniilor electorale post-revoluție. Și, probabil, cele mai scumpe. Diferența față de alte campanii e că alea erau plătite din banii furați și băgați în buzunar. Anul ăsta, banii furați le rămân în buzunare, căci campaniile le vom plăti noi, din banii pe care i-am muncit și din care statul a luat impozit.
Dar, poate, e mai bine așa. Lipsa de entuziasm, prima dată după 26 de ani, a campaniei electorale este, finalmente, oglinda fidelă a celor patru ani care urmează să vină. Măcar acum nu mai avem spectacole grandioase în fața ochilor, mizeria nu mai este acoperită cu mesh-uri imense, bannerele au dispărut din sate și orașe. Știm, iată, de la bun început, că ne așteaptă patru ani la fel de triști ca această lună lipsită de utilitate. Și la fel de scumpi, din păcate.
