În anii comunismului, românii și-au construit despre ei înșiși două mituri bine-nfipte: “rezistența prin cultură” și “hazul de necaz”.
Adevărul e că, pe vremea aia, se citea mult. Așa a ajuns Shogun mare capodoperă a literaturii universale. Din aceeași dorință de a demonstra că suntem culți în cap, când s-a reeditat Istoria literaturii române a lui Călinescu, românii au descoperit că au pile și la librării, nu numai la alimentară. Ditamai cărțoiul, care costa 300 de lei și se dădea la pachet cu producții mai puțin căutate, dădea bine în bibliotecă. Românii au citit mult până în 1989, e foarte adevărat, dar nevând acces la literatura contemporană, de exemplu, au rămas prinși, stilistic și ideatic, în literatura de până în interbelic. Nici aia completă.
Românii au învățat și multă istorie, până în 1989, numai că, neavând acces la istoria adevărată, au învățat ce li s-a oferit. S-a văzut după revoluție și se vede chiar și în ziua de azi că istoria învățată din filmele lui Sergiu Nicolaescu mai mult încurcă decât ajută, dând naștere unor naționalisme facile și zugrăvind eroi acolo unde n-ar fi fost decât de mâzgălit niște mici dictatori sângeroși, arghirofili și însetați de putere.
Umorul acelei perioade, atâta cât a existat, n-a fost, în nici un caz, umorul oficial. Ani întregi, românii au fost hrăniți, pe canalele oficiale, cu scenete insipide interpretate de monștrii sacri ai șușelor estivale de mai târziu. În materie de epigrame excela un turnător al Securității, iar caricaturile publicate loveau dur în chelneri și fotbaliști. Proza umoristică, și ea, se ocupa de șefi mărunți de aprozare, iar comediile cinematografice cele mai de succes proslăveau Miliția.
Da, exista umorul underground, cel făcut de brigăzile studențești, și, desigur, existau bancurile. Unele dintre ele mai pot fi auzite și azi, atunci când se mai apucă lumea de spus bancuri politice, numai că protagoniștii sunt ușor schimbați. În locul lui Brejnev joacă Putin, în locul lui Reagan îl găsim pe Trump și tot așa.
Așa ne-a prins revoluția: culți și plini de haz. Și ne încăpățânăm să credem că am rămas și culți, și plini de haz.
În virtutea acestei moșteniri incomensurabile, și pentru că ne-a învățat Vadim că orice mizerie poate fi calificată de autor drept pamflet sau “glumă”, am început să dăm drumul în spațiul public tuturor frustrărilor noastre, numindu-le umor. Numim femeile curve, fără nici o subtilitate, iar lumea se tăvălește pe jos de râs, de parcă ar fi auzit o glumă realmente bună.
Pe de altă parte, ne enervăm atunci când francezii se folosesc de stereotipurile existente în propria lor cultură referitoare la români și ne indignăm: “Au făcut-o pe Halep țigancă!”. Da, Charlie Hebdo a publicat o caricatură proastă, dar ei au, cumva, o scuză: cei mai buni oameni ai lor au murit pe 7 ianuarie 2015. Noi, ca popor, n-avem scuza asta.
Cât de fin e umorul românilor astăzi, e greu de spus. Ăla de masă, gustat și aplaudat în toate mediile, n-are pic de finețe. Altul nu prea mai există, sau a fost împins în subsolul online-ului.
Succesul de acum un deceniu al Vacanței Mari, mârlăniile TNR care stârnesc hohote, înjurăturile prezentate drept rafinate probe de inteligență creativă, toate astea ne spun că românii au umor, dar din ăla bun, de autobază. Iar asta se vede și în filmele pe care le gustă românii. Comediile franțuzești sau europene le sunt absolut necunoscute, în schimb Adam Sandler e un soi de idol. Încă se mai fac săli pline atunci când se dau în spectacol Țociu și Palade, iar lumea râde la niște încropeli.
Zilele trecute, un comentator de fotbal, care a șomat pe timpul Cupei Mondiale, a lansat glumița cu “Franța, prima echipă africană care va câștiga Campionatul Mondial”. A prins atât de tare, încât duminică, după ce Franța chiar a câștigat, numai asta a circulat pe Facebook, fiecare atribuindu-și cumva această mostră de rafinament intelectual.
Suntem buni. Am râs mult pentru că francezii sunt, de fapt, niște negri. Le suntem superiori, noi, urmașii lui Decebal și ai lui Traian. Ei, niște coborâtori din maimuțe și niște mâncători de banane. Și vom mai râde mult pe marginea acestei teme. Francezii sunt negri, francezii sunt negri! Ha-ha!
Croații, care nu-s atât de vestiți pentru umorul lor, nici n-au dat lumii vreun Eminescu, Nichita Stănescu sau Cărtărescu, au jucat finala Campionatului Mondial de fotbal cu echipa aia africană. Care echipă, la rândul ei, va defila prin Paris. Jalnice consolări pentru niște popoare care, totuși, nu au umorul nostru fin.
