Octombrie 2004, Palatul Cercului Militar Național de pe Calea Victoriei. După 15 ani în care a fost atacat, acuzat, condamnat, abuzat, insultat și ironizat fără întrerupere, săptămînă de săptămînă, în Academia Cațavencu, Ion Iliescu, președinte în ultimul său mandat, se prezintă la un eveniment unde politicienii sînt făcuți de rîs: Balul Academiei Cațavencu. Nimeni nu credea că va îndrăzni să vină.
Sînt acolo peste o mie de oameni: politicieni, jurnaliști, scriitori, universitari, clerici, sportivi, artiști, afaceriști, clientelă politică, magistrați, infractori nedovediți. Toți așteaptă să vadă cum va fi făcut praf bătrînul bolșevic. Și nu așteaptă degeaba. În hohotele sălii, Ion Iliescu e invitat pe scenă și e tîrît, cu umor, de la microfon, prin întreaga carieră. Glumele sînt îmbibate în venin. Lumea se distrează.
Apoi, cînd e invitat să răspundă, Ion Iliescu ține acest discurs:
Doamnelor și domnilor,
Dragi prieteni și neprieteni, și, în fine, măi dragă Cațavencule,
Acum treisprezece ani, am făcut Academiei Cațavencu o promisiune: atîta vreme cît voi fi eu președinte, băieții nu vor păți nimic. Aflînd cu regret că, după primul meu mandat, le-a scăzut simțitor tirajul, ca să-mi țin promisiunea, tot ceea ce am putut face pentru ei a fost să cîștig din nou alegerile.
Am venit aici în această seară aniversară pentru că, într-un fel, mă privește și pe mine. Academia Cațavencu aniversează cincisprezece ani de existență, dar și cincisprezece ani de existență pe spinarea mea.
Timp de aproape trei cincinale am fost partenerul vostru de ziar, sursa voastră de inspirație, pagina voastră întîi și, așa cum v-am declarat-o public, singurul vostru protector, în mandatele mele. Desigur, rolul presei în echilibrul democratic e mare și – trebuie să recunosc – politicienii datorează ziariștilor mult. Chiar mă-ntreb uneori, ce-aș fi fost eu, dacă n-ar fi fost ei? Judecînd însă după copertele Academiei Cațavencu, îmi vine totuși să mă-întreb: și ce-ar fi fost ei, dacă n-aș fi fost eu?
Așa că, parafrazîndu-l pe Kennedy, nu vă întrebați ce ați făcut voi pentru mine, ci întrebați-vă mai degrabă ce am făcut eu pentru voi!
Și, apropo de Kennedy, să știți că tot nu s-a descoperit cine a tras în el!
Dintre toate academiile lumii, voi m-ați pomenit cel mai mult. Ne leagă, deci, o veche și caldă nepotrivire de idei, dar deopotrivă, zic eu, și un sentiment de respect. Ați întins coarda atît de des, încît ați devenit coarda mea sensibilă. Dragi Cațavenci, din înălțimea acestor sentimente, vă privesc cincisprezece ani de simpatie secretă!
Am promis, după cum spuneam la început, că atîta timp cît sînt eu președinte, nimeni nu se va atinge de Academia Cațavencu. Aveți grijă, mai aveți doar o lună și ceva!
În acest moment festiv, vă urez, bărbătește, cît mai multe numere! Și, cum spunea un celebru personaj al revistei, „să rămîneți ancorați în sinergia faptelor, deoarece recursul la metodă nu eludează întotdeauna meandrele concretului“.
În mod sigur, pentru performanța voastră de a rămîne atîția ani la putere – chiar dacă este vorba doar de a patra putere în stat – ați merita o decorație. Eu însă nu vă voi da o decorație, ci un ordin: continuați… cu umor!
În aceste zile, la 95 de ani, Ion Iliescu își duce zilele pe patul de spital, cu masca de oxigen pe față, încolțit de boală, de bătrînețe, de amintiri și, poate, de remușcări. A fost un președinte pe măsura vremurilor, la înălțimea unui popor mic de statură. A înțeles mersul istoriei cu o perspicacitate care nouă ne-a scăpat. Iar dacă i se dau la o parte meritele și i se păstrează doar defectele, un lucru e sigur: inteligența și umorul nu s-au numărat printre defectele lui.