Se răspîndise o modă printre poeți prin anii ’70. Să colecționeze monede. Pe cei mai mulți îi apucase chestia asta după ce auziseră că Nichita Stănescu devenise numismat. Poeții, înclusiv Nichita, nu se pricepeau la treaba asta. Erau ușor de păcălit. Pe atunci, ca și acum, printre numismați se strecurau tot soiul de negustori de piei de cloșcă. Vindeau falsuri nepricepuților sau le cereau de zece ori prețul unor monede pe care colecționarii adevărați, care aveau cataloage și corespondau cu colegii lor de încredere din străinătate, le tratau ca pe niște ciurucuri. Ștefan Agopian colecționa și el monede, dar metodic și mai ales documentat. Învățase multe și era privit ca un tînăr numismat de mare viitor.
După ce s-a împrietenit Agopian cu Nichita Stănescu, poetul îi arată, mîndru, colecția lui de monede. Agop încă nu debutase, însă nu-i cerea celebrului său prieten să-i pună pile la edituri, spre deosebire de alți scriitori necunoscuți cărora Nichita le dădea certificate de talent, de-și ieșeau din minți de fericire. Cînd îi vede Agopian colecția începe să-i spună, monedă cu monedă, cît face pe piața numismaților și-l întreabă cu cît le-a cumpărat și de la cine. Unele veneau de la poeți „geniali” care i le vînduseră ca pe niște chilipiruri. „Nichita, și ăsta te-a păcălit!”, le evalua Agopian neîndurător, încît poetul îl întreabă dacă la valoarea de piață a acelor monede s-ar fi putut adăuga și faptul că făceau parte din colecția lui. Asta doar dacă Nichita voia să treacă drept cel mai important dintre numismații fraieri.