Cu puţin timp înainte de apariţia în româneşte a memoriilor lui Rushdie*, premiul pus pe capul romancierului a crescut cu o jumătate de milion de dolari, încît a ajuns de trei ori mai mare ca premiul Nobel. Ayatollah-ul Khomeini era pe moarte în 1989, cînd a emis fatwa prin care musulmanii erau îndemnaţi să-l omoare pe autorul Versetelor satanice şi pe toţi cei care avuseseră legătură cu publicarea cărţii. Ayatollah-ul nu citise romanul, ca mulţi dintre cei care s-au repezit să-l acuze pe Rushdie de blasfemie. După această condamnare, viaţa autorului Versetelor s-a schimbat radical.
A devenit brusc o celebritate mondială şi un caz. A trebuit să se ascundă şi să-şi inventeze un nume fals, Joseph Anton, cu care Rushdie şi-a intitulat memoriile. La sfatul autorităţilor britanice, s-a ascuns, păzit în permanenţă de agenţi secreţi, în timp ce cartea sa a fost arsă în public, nu numai prin ţări musulmane, ci şi în Anglia, iar impotriva lui au avut loc nenumărate manifestaţii religioase în care pînă şi copiii îi promiteau că-l vor ucide fiindcă „îl insultase“ pe profetul Mahomed. Cei care l-au adăpostit la început, povesteşte Rushdie, au fost prietenii şi tot la început editura Viking, care-i publicase romanul, nu s-a speriat nici de ameninţări, nici de atentatele cu bombă, după care a lăsat-o mai moale. El însuşi le-a prezentat scuze în scris celor care se considerau insultaţi de Versete, ceea ce nu l-a scăpat de condamnare, încît mai tîrziu Rushdie şi-a reproşat această inutilă slăbiciune. S-a trezit atacat şi de politicieni britanici nemusulmani, inclusiv de laburiştii pe care-i susţinuse, precum şi de „tot plutonul lui Dumnezeu“, printre care şi Papa, şeful bisericii anglicane şi rabinul-şef al Londrei. S-au desolidarizat de el şi doi laureaţi ai premiului Nobel pe care-i cunoştea. Dar au fost şi mii de scriitori care au riscat pentru Rushdie, făcînd lecturi publice din cartea lui şi semnînd scrisori de protest. Unii dintre scriitorii americani celebri şi-au învins laşitatea împinşi de la spate de Susan Sontag. Alţii i s-au alăturat spontan, fără să-l cunoască. L-au apărat şi intelectuali musulmani, ştiind că-şi pun viaţa în joc, în timp ce nevasta l-a trădat şi calomniat, învinsă de frică şi de exasperare. Ca să nu cadă în patetism, Rushdie şi-a scris memoriile la persoana a treia, cu o minuţiozitate de înţeles, dar care de multe ori te oboseşte la lectură. Îl simţi bolnav de suspiciune, uneori ţi se pare nedrept cu cei din jur, îl însoţeşti însă pînă la capăt. Te fascinează şi cazul, şi cauza lui Rushdie, şi rezistenţa lui împotriva zecilor de milioane de fanatici coalizaţi împotriva sa pentru o vină pe care de 23 de ani el o respinge ca neadevărată, susţinut de puţini la început, apoi, treptat, de sute de milioane de oameni care s-au solidarizat cu Rushdie, în numele principiilor apărate de el.
* Salman Rushdie, Joseph Anton, traducere şi note de Dana Crăciun, Ed. Polirom, 2012.