Celelalte 1.047 de cuvinte

Când o trupă rock împlinește 35 de ani și e încă în activitate, te aștepți, mai ales dacă e o trupă bună, să vezi niște oameni lipsiți de griji coborând spre concert din avionul lor particular, preluați fiind de niște mașini fățoase, care-i duc spre hotel prin mijlocul isteriei fanilor.

Bine, nu e valabil chiar pentru toți cei care activează în showbiz. Nici Gilmour sau Waters n-au, cum n-a avut Pink Floyd vreodată, fani zgomotoși. Nici ăia care ascultă AC/DC sau Iron Maiden nu se aruncă sub roțile limuzinei și nici nu dorm pe trotuar în fața hotelului, ca fanii Madonnei sau ai lui Lady Gaga. Nu e valabil nici pentru ăia care, începând să cânte acum 35 de ani, au avut tot timpul din lume să-și toace banii și gloria pe excese de tot felul. Ăia nu mai au avioane private, dar nici cu trenul nu vin la concerte.

Și, totuși,

una dintre cele mai bune trupe românești din toate timpurile, care tocmai a împlinit, la final de 2016, 35 de ani, nu și-a consumat tinerețea în excese, nu și-a cheltuit aiurea averile, dar continuă să nu descalece din avion atunci când se deplasează prin țară. Fac, uneori, peste 1.000 de kilometri într-o singură zi, într-un microbuz în care intră ei cinci, sculele și Sonia, impresara lor. Dacă Sonia e în formă și are noroc, pot lega câteva concerte la distanță de o zi-două unul de altul, în mici mini-turnee. Atunci, distanțele nu mai sunt atât de mari. Nu mai fac 1.000 sau mai mult de kilometri pe zi, cu microbuzul. Fac doar câteva sute.

I-am prins într-un concert la Teatrul “Constantin Tănase”, prin toamna lui 1989, unul dintre primele concerte de rock la care am fost. I-am mai văzut live și după 1989, de câteva ori, când se hotărâseră, dacă-mi aduc bine aminte, că vor încerca să trăiască doar din muzică. Au scos, înainte de 1990, un disc și jumătate. Dar nu se îmbogățiseră din asta. Era greu și nu, nu trăiau doar din muzică. Dar a venit libertatea, timpul rock-ului bun, când o trupă în plin avânt ar fi putut trăi doar din muzică, din vânzări de discuri, difuzări la radio și concerte, fără să cânte în restaurante la mare, vara, și la munte, iarna. Deși asta era o formă de supraviețuire îndeajuns de onorabilă, într-o țară în care era greu să umpli săli fără să enervezi organele.

Azi, la 35 de ani de când cântă

și la 27 de când ar fi putut să trăiască doar din asta, sunt, în continuare, departe de a fi bogați. Cum spuneam, n-au avion și nici măcar nu călătoresc între concerte cu avionul. Poate ar face-o. Poate. Dacă în țară ar exista mai multe aeroporturi legate între ele de curse sau dacă din muzica făcută bine, nu neapărat pentru festivaluri de bere și mici, s-ar câștiga fabulos. Ultima dată le-am auzit o piesă la radio acum… Nu știu, chiar nu știu acum câți ani. Și părea așa o ciudățenie, încât DJ-ii parcă își cereau scuze că au întrerupt programul de Carla’s Dream și Inna date în heavy rotation. Oricum, nu trăiesc din muzică. Și cântă destul de rar, mai ales în cluburi, unde reușesc să aducă 100-200 de pasionați, ceea ce duce la oleacă de aglomerație.

Nu-i mai văzusem live

de foarte multă vreme în 2014, când au ajuns, prima dată în cariera lor, la Tulcea. Veniseră să cânte la Rowmania și am crezut că se va umple faleza. N-a fost așa. Muzica era bună, foarte bună, dar în fața scenei erau maximum 300 de oameni. Am sperat mereu că de pe scenă nu se vedea bine această non-mulțime și mi-am propus să fac eu cumva și să-i văd într-un concert cu public mai numeros. I-am văzut, anul trecut, tot la Tulcea, la Festivalul de Muzică Bună. Și am răsuflat uşurat că aveau în față aproape 3.000 de spectatori și că au cântat aproape cât au vrut ei. Am răsuflat ușurat pentru mine și pentru prietenul meu Paul, căci noi, ca organizatori, îi invitaserăm și nu ne propuseserăm deloc să facem un festival în aer liber, cu muzică realmente bună, dar cu spectatori aleși pe sprânceană. M-am făcut că uit că sunt unul dintre organizatori și am stat aproape două ore în fața scenei ascultând, cântând (nu-i frumos, știu, la cât de afon sunt, dar nu mă pot abține, uneori) și cerând bis.

Norocul meu a fost

că am apucat să-i sâcâi vreo două ore, în backstage-ul îndepărtat, chiar în noaptea în care au ajuns, venind direct de la Oradea. I-am mai văzut puțin înainte de concert și după aia nu, căci îi mâna Sonia din spate, a doua zi urmând să plece cu noaptea-n cap, mai departe.

Dar i-am văzut iar, acum două săptămâni, într-un concert la Constanța. Iar în club, căci ăsta e sezonul. Sunt într-un soi de mini-turneu, prilejuit de cei 35 de ani de existență. N-ai zice că-s 35 de ani. Sună așa cum sunau și acum 10 ani, și acum 20, și acum 25…

Iar dacă acum 35 de ani,

pe 13.12.1981, când au avut primul lor concert, din 13-14 piese, 5 nu erau ale lor, acum au în spate opt albume și în lucru unul nou, de pe care să tot cânte. Cu sete, cu poftă, cu chef de rock. Rock bun, din ăla de pe raftul de sus, unde stau discurile cu cel mai bun rock.

Îi vezi după concert, după trei zile de concerte, de fapt, obosiți, dar dispuși să o țină la fel, încă trei zile, dacă e nevoie. Strângându-și sculele și plecând spre hotel, de unde, iar cu noaptea-n cap, îi va lua microbuzul care nu e avion.

Și te bucuri că, deși nu s-au îmbogățit, n-au renunțat. Și cântă cu la fel de multă plăcere ca acum 35 de ani. Și, cântând, îți dau ocazia să scrii un text de 1.049 de cuvinte, dintre care doar două sunt alea pe care le poți asculta în buclă, ore-n șir: Celelalte Cuvinte.