Acum mulți ani, era vară, ne invită la Călărași Pavel Șușară pe cîțiva scriitori. Nu la el acasă, ci oficial. Era pe vremea lui Ceaușescu, așa că, în afară de lista lui Șușară, printre invitați a apărut și un tip de la cenzură. Omul să fi avut peste șaizeci de ani, poate chiar ajunsese la vîrsta pensionării, ceea ce la bărbați era și pe atunci o a doua criză de vîrstă după andropauză. Cenzorul părea să se fi consolat cu blegeala lui sexuală, dar poate din cauza asta începuse să-i placă puterea pură, în ciuda faptului că nu era bine dotat nici pentru asta. Nu mai țin minte cum îl chema, dar nu era prea potrivit pentru funcția lui. Rîdea la bancurile noastre politice și nu ținea la băutură. Neluțu Groșan a simțit că misia cenzorului era să-l asculte pe el și, eventual, să-l contreze principial. Mai avusese asemenea experiențe, încît acest bătrîn debutant în ale corectitudinii politice a vremii i se părea un mizilic. Dar faptul că cenzura trimisese un tip afanisit să ne audă ce vorbim i se părea lui Neluțu echivalentul unei insulte. Adică Puterea se căca în capul optzeciștilor și în capul lui personal, de om care era cenzurat în fiecare episod al poveștilor lui în serial? Așa că-l ia Groșan pe cenzor la o discuție particulară. Îl laudă pentru vigilența lui culturală și pentru spiritul său critic cu care făcea bine literaturii române, fiindcă, dacă n-ar fi fost cenzura, nici Dostoievski nu și-ar fi scris inegalabilele lui romane așa cum le-a scris. Cenzorul prinde curaj și, de unde cînd venise la Călărași se strîmba la ceea ce auzea de la noi, începe să ne facă din ochi, ca protectorul artei. Nenorocirea lui a fost că, în noaptea în care noi ne-am citit unii altora povestirile necenzurate de față cu un public lipsit de prejudecăți, era și el acolo și, în loc să-și strîngă gura dezaprobator, a rîs pînă n-a mai putut. E drept că și băuse ceva. Totuși, tipul ne era atît de simpatic încît, atunci cînd am aflat că fusese scos de la cenzură din motive de lipsă de vigilență, ne-a părut rău pentru el.
Cenzorul nevigilent
