Cenzuri vesele și triste

Umberto Eco povestește, prin gura lui Guglielmo di Baskerville, din Numele trandafirului, sfîrșitul unui martir. Se spune că sfîntul fusese condamnat la moarte prin fierbere, de viu. Tiranul supraveghea execuția, cînd, din cazanul care clocotea pe foc, condamnatul s-a mirat cît de rece e apa și că lui îi e frig. „Prealuminate, vă zgîrciți la lemne de foc?“ Înciudat, zbirul și-a vîrît deștu-n cazan și s-a fript. Povestea nu este numai despre descoperirea unei crime la mănăstire, ci și despre valoarea izbăvitoare, terapeutică a rîsului.

Avem și noi, în istoria noastră națională, un autor care a fost urît, din rărunchi, de politicieni, ideologi, dictatori, guverne și intelectuali: Caragiale. Și acum, după mai bine de o sută de ani de la moartea lui, România e o țară caragialiană. De fiecare dată cînd se întîmplă o porcărie la nivel național, un citat pune lucrurile în ordine: „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica“, „rapița, moft“, „aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră!“, „lege de murături“ și cîte și mai cîte. În regimul trecut, Caragiale era de bază.

Și, dacă într-un regim dictatorial era o supapă de siguranță pentru sănătatea mintală a cetățenilor, e de neînțeles cum rîsul a devenit, se pare, cea mai suspectă activitate umană în vremurile noastre, în deplină libertate. Imaginați-vă, de exemplu, că rîdem acum de Guvern. N-avem motive? Ba încă cum! Dar, în același timp, în aceeași deplină libertate, ne putem trezi cu un proces scump și cu rezultate dezastruoase. Să rîzi de un partid, de un ministru, de Biserică, de homosexuali, de blonde, de handicapați, de grași, de șchiopi, de evrei, de țigani, de români, de bătrîni, de impotenți, de curve – a devenit o aventură periculoasă. În epoca libertății absolute (căci ce e democrația altceva decît libertate?), printr-un proces straniu, rîsul devine dușmanul public. El a ajuns impardonabila față a misoginului, xenofobului, rasistului. A crescut în lume o generație de jigniți, de suspicioși („Ce ai vrut să spui cu asta?“), de moraliști, de îngrijorați, de apostoli ai dreptății, egalității și ai frăției. E drept, ai frăției jigniților. Dacă faci pe cineva handicapat, chior ori vită, imediat răsare, din pămînt, din iarbă verde, un reprezentant al categoriei numite. Apărătorul năzgîmbilor, al fonfilor, al matracucilor, al grașilor, al cheliilor, al bețelor de chibrit și al țînțarilor. El e avertizorul de integritate al moralei, paznicul bunei-cuviințe. El nu rîde niciodată și/sau dacă o face, asta va fi numai cu cărticica umorului de partid.

Mi se va spune că, aici, la noi, nu s-a coborît încă bezna tăcerii respectuoase și a egalității dintre ridicol și sublim. Și așa e, încă. Și mi se va spune că mă jelesc aiurea, că vărs apă la șoareci fără motiv. De ce mă îngrijorez? După care vine explicația care mă îngrijorează: nu e voie să rîzi de orice, oricînd. Există subiecte tabu, la care au acces numai cei care fac parte din categoria „incriminată“. Evreii au voie să rîdă la bancurile cu evrei, țiganii, la bancurile cu țigani, blondele, la bancurile cu blonde și polițiștii la cele cu milițieni. Înainte de a rîde e bine să ceri fișa etnică, rasială, sexuală, economică și religioasă a publicului. Și, ca să fii sigur că nu se va strofoca nimeni, nu-i rău să spargi computerele Ministerului Sănătății, să parcurgi și fișa medicală a spectatorilor. Numai așa n-ai să greșești. De ce? Sîntem la înmormîntare, cumva? E ciudat că cei care se simt jigniți, deși nu sînt niciodată numiți (dar se recunosc, prin talentul umoriștilor), își pot permite, cu satisfacție, aș zice, să-i facă în fel și chip pe ceilalți. Nimic nu poate opri torentul invectivelor. Iar motivarea e clară, în ochii comunității. Mizerabilul o merită, deci regula politeții, a considerației, a egalității și a libertății cuvîntului aici trebuie, musai, încălcată. Dar – ce ciudat! – „mizerabilul” rîde, pentru că știe că rîsul lui și-a atins ținta. Nu există pedeapsă mai mare pentru un umorist decît absența rîsului, a reacției. Rîsul e nemilos.

Dar cenzura a mai inventat o sabie cu două tăișuri: glumele „bune“, spre deosebire de cele ofensatoare, jignitoare, nerușinate. Glumele bune sînt cele la care nu rîzi sau sînt despre cei despre care partidul-bulă au decis că e îngăduit. Straniu e că activiștii morali sînt ca niște cîini polițiști modificați genetic. Miros, adulmecă și dezgroapă orice intenție ascunsă îndărătul cuvintelor, care devin vinovate și sînt scoase din uz. Vai de mama lor dacă își mai ițesc capul pe undeva, sub ochiul holbat al lui Sauron. Îmi aduc aminte de pățania amicului Andrei Ruse, care, vrînd să laude un transportator eficient, a scris un cuvînt denunțat imediat ca ofensator. Ce cuvînt? Transport. Robotul AI, hrănit cu tîmpenii, a ciugulit „trans“ și a tra(n)s concluzia că Andrei jignește „tranșii“! Dar, drace, asta a pățit altcineva, care a scris despre diverse categorii sexuale (de bine), dar s-a relaxat și a prescurtat „tranșii“. Uliu, muică (e oltean)! Imediat a fost luat la refec. Viorel Ilișoi și-a îngăduit să scrie despre un copac cu ciori. Vă dați seama ce i s-a pus imediat în cîrcă. Omul ăsta care a colindat toate mediile, descriind umanitatea, s-a pomenit imediat rasist.