“Cadrul se deschide pe o casă veche, boierească, cu scări monumentale, dar nu foarte bine întreținută. Pe jos e puțină zăpadă, iar unul dintre brazii din fața casei este plin cu podoabe de Crăciun.
În fața scărilor opresc, una după alta, mașini de lux. Șoferii coboară și deschid ușile din spate, lăsând să coboare doamne foarte elegante, îmbrăcate cu blănuri, vesele și zâmbitoare. Șoferii iau din portbagajele mașinilor cutii cu cadouri și le duc în clădire. Doamnele intră și ele în clădire și sunt întâmpinate de o femeie îmbrăcată sobru, tip directoare de școală.
Suntem în interiorul clădirii, într-o sală mare. Într-un colț se află un pom de Crăciun, iar lângă el sunt aliniați 20-30 de copii îmbrăcați îngrijit și care cântă colinde. Doamnele elegante urmăresc spectacolul și aplaudă condescendente.
După ce copiii termină de cântat, doamnele încep să le dea cadourile aduse de șoferi. Stau puțin cu fiecare copil, după care trec mai departe, la următorul. După o vreme, directoarea îi strânge pe copii și îi trimite spre dormitoarele lor. Doamnele își iau la revedere de la directoare, după care se îndreaptă spre mașini, singure sau în grupuri, ciripind vesele sau vorbind la telefoanele mobile.
În timp ce de afară se aud portiere trântite și mașini plecând, camera se mută în interior, într-un dormitor comun, cu șase paturi. E întuneric, iar pe lângă fiecare pat sunt jucării tocmai scoase din cutii. Camera coboară și ajunge la nivelul unuia dintre paturi. De sub plapumă se vede fața foarte tristă a unui băiețel de 7-8 ani. Lângă pat e abandonată o jucărie scumpă care nici măcar n-a fost scoasă din ambalaj. Camera se apropie și observăm că băiatul plânge tăcut, cu lacrimi mari care i se scurg pe față. Cut.
Super și voice over: Căutăm părinți cu normă întreagă!”.
Ăsta e scenariul pentru
un spot TV care ar fi trebuit să se difuzeze prin 2003-2004, în cadrul campaniei “Casa de copii nu e acasă”. La finalul spotului mai apăreau adresa unei instituții și un număr de telefon la care doritorii erau îndemnați să se intereseze cum pot deveni asistenți maternali. Termenul românesc pentru foster parent. Se lucra de vreo doi ani la schimbarea sistemului de îngrijire a copiilor abandonați sau fără părinți, iar asta era faza în care se încerca recrutarea mai multor asistenți maternali, de care era nevoie pentru desființarea orfelinatelor tip fermă.
Scenariul n-a fost aprobat de client (Autoritatea pentru Protecția Copilului și Adopție plus delegația UE, care reprezenta finanțatorul) pentru că era prea dur cu doamnele din lumea bună. În definitiv, ele ajută, se implică. Da, de Crăciun și de Paște, când își amintesc de existența celor cu nevoi și li se face milă, decontându-și caritatea în contabilitatea firmelor soților. Iar spotul, poate răutăcios, poate nu, dorea să-i sensibilizeze pe cei dispuși să-și sacrifice tot timpul pentru a fi, dacă nu părinți, măcar cea mai apropiată formă umană pe care le-o putea oferi sistemul de protecție a copilului. Poate, ca un efect secundar, ar fi reușit să-i sensibilizeze puțin și pe caritabilii ocazionali, cei care profită de sărbătorile mari pentru a-și mai răscumpăra, cred ei, din păcate.
Căci caritatea din an în Paște
e cea mai fățarnică formă de caritate. Două păpuși, chiar și scumpe, niște hăinuțe și câteva kilograme de mâncare donate de două ori pe an nici nu te fac mai bun și nici nu șterg cu buretele tot ce ai făcut în restul anului. Cei care vor să ajute cu adevărat o fac de fiecare dată când pot, nu doar la ocazii speciale și, mai ales, nu doar în prezența camerelor de filmat și a fotografilor profesioniști.
Asemeni carității festive,
există și civism-bibelou. E civismul ăla care se manifestă rar, când se atinge o masă critică și când toată lumea urmărește evenimentele, din varii motive. Civismul din an în Paște e practicat de oameni prea ocupați pentru a fi cetățeni în fiecare zi, așa că aleg să fie cetățeni doar atunci când lumea privește, căci șansele de a fi observați și ei ca cetățeni cresc. Altfel, în general, nu-i prea interesează problemele cetății, nu vor să se implice pentru a nu fi dezamăgiți, sunt sătui, au fost păcăliți de prea multe ori, știu că nu se poate face nimic et caetera, et caetera.
Anul trecut,
Coaliția pentru Familie, aripa civilă a BOR, a reușit să strângă 3.000.000 de semnături pentru a cere modificarea Constituției în sensul dorit de membrii acestei coaliții și de clerul mai tuturor cultelor din România. Cum-necum, cei care formează și conduc această coaliție au reușit să-și mobilizeze publicul și au strâns aceste 3.000.000 de semnături care ar putea însemna – dacă s-ar schimba Constituția așa cum o cere coaliția – un pas înapoi pe drumul spre o societate modernă, tolerantă. Mulți cetățeni de online (tipul ăla de cetățean care se manifestă plenar, puternic și convingător pe Internet, dar are probleme de consecvență când ajunge în lumea reală) s-au arătat revoltați. Și au zis că trebuie făcut ceva. Și au zis, și au zis, și…
Și, desigur, n-au făcut nimic,
pentru că trebuie să facă altcineva și după aia vin și ei. Îi deranjează foarte tare că s-ar putea limita drepturile unor oameni prin Constituție, chiar îi deranjează, ar face orice, ar da orice ca să nu se întâmple asta, dar…
Dar trebuie să li se arate drumul. Iar dacă li se spune că n-au decât să pornească ei înșiși o campanie similară de strângere de semnături pentru a apăra drepturile cetățenești amenințate de către Coaliția pentru Familie, totul devine, brusc, foarte-foarte complicat. “Păi, stai să vezi, că e greu, că am treabă, că nu pot, că nu cred că se poate, dar dacă cineva ar face campania asta așa semna și eu.” Ciudat e că nici organizațiile non-guvernamentale care cu asta se ocupă, care pentru astfel de lucruri strâng, chipurile, finanțare, n-au timp, sunt prea prinse, au alte treburi.
Și nu înțelegi
cum funcționează, totuși, civismul ăsta. Probabil că e pe bază de trend-uri și de oboseală. Hai să fim puțin cetățeni. Dar nu prea mult, că meseria de cetățean e obositoare. Adică dacă ne cheamă cineva la luptă, dacă ne spune ce să strigăm, cum să strigăm, ce să cântăm și cât, atunci o facem. Dar așa, să ne apucăm noi, să avem noi inițiativa… Nț.
Și e obositor să fii cetățean într-o țară cu reflexele cetățenești încă în formare. E obositor să fii cetățean plătindu-ți impozitele, e obositor să fii cetățean mergând la vot, e obositor să fii cetățean deszăpezindu-ți trotuarul, e obositor în atât de multe feluri încât e nevoie de foarte mult loc numai pentru a trece totul în revistă. Așa că, dacă ți-ai făcut datoria o dată pe an, când se iese în număr mai mare în stradă, e bine, e suficient. În rest, oleacă de cârcoteală pe net și aia e. Modificarea Constituției? Ce ne batem capul acum? Las’ s-o facă și, dacă nu ne convine rezultatul referendumului, ieșim în stradă și le arătăm noi!
Aia cu biserica sunt cretini, dar nici aia cu casatoriile gay nu sunt mai intregi la cap. Nu mai puneti problema copiilor orfani in acelasi text (sau ca argument) legat de casatoriile gay, nu au legatura. Nu asa se rezolva aceasta problema, adoptiile sunt greu de facut, complicat, etc, nu din cauza ca astia pe invers nu ii infiaza. „Drepturile” inexistente nu pot sa dispara, din moment ce ele nu exista. Si eu vreau sa am „dreptul” sa nu platesc impozit, dar majoritatea din jurul meu vrea democratie, cu acest fel de reguli, deci imi incalca mie „dreptul” la ceva ce eu cred ca e mai bine? Respecti regulile societatii in care traiesti si punct. Daca majoritatea decide prin referendum ca e bine sa avem rege … sa avem rege. La fel si daca voteaza ce vor astia ai bisericii.