Nu degeaba îi alunga filosoful pe poeți din cetate: voia, singur, să ia caimacul. Din nefericire pentru el, era să ia calea sclaviei și a rușinii – noroc cu prietenii care-l răscumpărară. Din păcate, în România ultimilor ani, filosoful se crede, din nou, chemat, cu arme și bagaje, la bătaie. Altfel nu-mi pot explica pornirea dlui Gabriel Liiceanu de a intra în tumultul luptei mundane. E clar. Presa (aia care a luat-o razna) e cea care e și cea care nu mai e. Jigniri, calomnii, atacuri la persoană incalificabile. Limbajul ară, greblează și seamănă maidanul cu scaieții ideologiei de partid. Putea filosoful să nu ia parte la viața sau moartea cetății? Nu putea!
De aceea, Gabriel Liiceanu a produs un text. Ce text! Uriaș! Covîrșitor! Monumental! Exhaustiv și absolut: "Cianura noastră cea de toate zilele". E de studiat. Pentru că filosoful dă cu bîta în baltă de cîteva ori, fără să se prindă. Îi reproșează ministrului îndoielnic al Culturii că "Nu e cianură (și batjocură) pentru oamenii de carte numirea unui agramat la Cultură și care mai crede, pe deasupra, că premiul Nobel poate fi luat de două ori?". Da, Gigel e un ministru îndoielnic, însă Nobelul a fost luat de mai multe ori, după cum demonstrează, șăgalnic, profesoara Marcelina Popa: "Marie Sklodowska Curie (1903 – Fizică, 1911 – Chimie), Linus Pauling (1954 – Chimie, 1962 – Pace), John Bardeen (1956 – Fizică, 1972 – Fizică) și Frederick Sanger (1958 – Chimie, 1980 – Chimie)".
Iar Nina Țînțar întreabă, pe bună dreptate: "N-a văzut-o dl Liiceanu pe agramata de EBA, în Parlamentul European?". Cred că nu, dar nu mai are importanță.