Profesorul Crohmălniceanu era o gazdă cît se poate de politicoasă. Autorii care-i aduceau acasă manuscrise, să le spună ce părere are despre ele, înainte de a le preda la vreo editură, îi admirau biblioteca, îi lăudau gustul literar. După aceea îi lăsau manuscrisul pe birou. Croh citea meticulos și își făcea însemnări, cu scrisul lui ordonat, și despre ce îi plăcea, și despre ceea ce i se părea slab, neconvingător sau de-a dreptul prost în manuscris. Scria pe foi separate, nu pe paginile manuscrisului. Ronț, cățelul lui, un cocker spaniel vesel și cumsecade, stătea lîngă el, în timpul acestei operațiuni. Croh nu accepta ofrande din partea autorilor. Celor insistenți le spunea că asta e treaba criticului, să citească fără stimulente materiale. Într-o seară, la el în birou, Ronț ne dădea tîrcoale vesel. Croh îmi povestește că, prin cine știe ce misterios transfer, cockerul său își dădea seama cînd nu-i plăcea un manuscris. Ceea ce i se părea însă și mai ciudat, Ronț începea să latre supărat cînd el vorbea la telefon cu autorii neplăcerilor sale. Vorbim apoi despre noutățile literare și, pe la ora nouă, sună telefonul. Ridică Croh receptorul: „Alo? La telefon”. Încă nu terminase de citit manuscrisul. La celălalt capăt al firului o voce de bărbat, ușor încleiată, care-i cerea totuși o primă opinie. Ronț începe să mîrîie, în timp ce stăpînul lui îi spune interlocutorului că remarcase și lucruri bune. Cockerul său se pune pe lătrat și nu se potolește decît după ce criticul îl mîngîie pe cap, să-l calmeze. După ce închide telefonul, Croh mă vede că rîd și dă din cap jenat. Autorul manuscrisului îl felicitase că are un cîine atît de devotat.
Cîinele criticului
