De curînd, Bradley Cooper a terminat de turnat filmul Maestro, un film biografic despre Leonard Bernstein (între altele, pot spune că lecțiile lui de muzică, televizate, îmi stau și acum în minte). Ca să sporească asemănarea cu personajul, actorul și-a plantat un nas protetic. Atîta i-a trebuit. Odată apărute în mass-media fotografiile cu nasul cel măricel, a izbucnit scandalul, s-a dezlănțuit uraganul acuzelor, indignării, a erupt șuvoiul revoltei. Concluzia generală (da’ cine dracu’ o fi generala asta, zău, nu știu) a fost că Cooper marșează pe prejudecățile rasiste, antisemite, că se pretează jocului murdar de origine fascistă etc. Degeaba a pus „vinovatul“ o fotografie cu el și Bernstein. Nu! Valul a devenit înspumat, clocotitor! Un actor creștin nu are voie să joace un personaj evreu. E o batjocură! E o impietate! E sfîrșitul lumii. Și, cînd revolta era în toi, na, beleaua, au intervenit copiii artistului. Frecîndu-se probabil la ochi, ca mine, nefericiții urmași au mărturisit că actorul chiar se sfătuise cu ei, le arătase felurite variante, iar ei, inconștienții, n-au găsit altceva de cuviință decît să fie încîntați! Iată declarația lor: „Se întîmplă să fie adevărat că Leonard Bernstein a avut un nas mare și simpatic. Bradley a ales să folosească machiajul ca să amplifice această asemănare și noi sîntem absolut de acord cu asta. Și mai sîntem convinși că tatăl nostru ar fi fost, și el, de acord cu asta“.
Iertați-mă, da’ io nu cred că e prostie la mijloc, ci poftă de putere nimicitoare, bucuria de a face rău și, mai ales, de a impune un nou separatism între nații și etnii. Totul, în numele binelui și al progresului. Cu ce seamănă asta? Păi, cu dușmanii poporului, din anii ’50.
Tot de curînd, un bun prieten îmi trimite un alt articol, care surprinde asaltul furibund asupra limbajului, demontarea și interzicerea tuturor semnificațiilor suspecte. Dau, cum se și cuvine, un exemplu aiuritor. „The Sierra Club’s Equity Language Guide (Ghidul limbajului echității, al Clubului Sierra) descurajează folosirea cuvintelor stand, Americans, blind și crazy (adică: (a sta) în picioare, americani, orb și nebun). Primii doi termeni nu sînt „incluzivi“ pentru că nu toți oamenii pot sta în picioare, iar al doilea, pentru că nu toți cei care trăiesc și muncesc în America sînt cetățeni americani. Al treilea și al patrulea sînt vînați în figurile de stil ale discursului („Legiuitorii sînt orbi la schimbările climaterice“), insultă persoanele care suferă de acest handicap (aoleu, am zis handicap, cred că am belit-o). De altfel, clubul refuză folosirea termenului „dizabilitate“ în favoarea „oamenilor cu dizabilități“, pentru același motiv pentru care „persoană în sclavie“ trebuie să înlocuiască cuvîntul „sclav“ : e de datoria tuturor să afirme, după principiile a ceea ce se numește „primul limbaj al oamenilor“, că fiecare este întîi și întîi o persoană, și nu dizabilitatea ori altă identitate. Toate bune și frumoase, ce ne pasă nouă, lasă-i cu clubul lor. Da, poate. Numai că, încet-încet, acest soi de limbaj care nu acceptă cu nici un chip realitatea înconjurătoare (sînt oameni care nu pot sta în picioare, sînt inși care nu sînt americani, sînt oameni orbi sau surzi la tot soiul de argumente, iar strămoșii populației de culoare au fost sclavi pe plantații, așa cum, în istoria lumii, au fost sclavi de mii de ani, peste tot. Iar unele universități, reviste de științe, asociații medicale, psihiatrice se supun acestei noi ordini a limbajului, denaturînd, în numele pudorii, adevăruri simple: American Cancer Society, American Heart Association, American Psychological Association, American Medical Association, National Recreation and Park Association, Columbia University School of Professional Studies și The University of Washington.
Uimitor e că toată această presiune vine de la un grup mic, iar instituțiile de mai sus preiau „prețioasele indicății“ de la una la alta. A spune un lucru simplu și clar devine un pericol de moarte, ești ejaculat, cum bine zicea Vanghelie.
Spuneam că mă frec la ochi și mă ciupesc să nu visez, pentru că rîndulețele alea aiuritoare s-ar potrivi mai bine într-o distopie, într-o comedie, într-o ficțiune orwelliană și nu în realitate. Dar îmi aduc repede aminte că, în urmă cu vreo 70 de ani, astea erau cuvintele de ordine. Partidul decidea deodată și gloata de țucălari se repezeau, pizdoși, la datorie. Nu numai în lagărul socialist, fiți pe pace. Mccarthismul nu a fost altceva decît căutarea reacțiunii comuniste în toate straturile societății. Că o găsea, că nu o găsea, rezultatul era același. Cam ca la noi, în Est, unde nu mergea niciodată cu jumătăți de măsură. Ei bine, citesc tot mai des absurditățile astea și înclin să cred că numai o criză năprasnică, din aia cum nu vede omenirea decît la o sută de ani, le-ar mai face bine. Apoi, îmi dau seama că la mijloc nu e decît setea de putere, dorința de a-ți călca adversarul pe cap, care e vie în umanitate de cînd e ea pe lume.
25 de vizualizări
O ruda ce s-a mutat in Spania, langa Valencia, imi spune cum copiilor mai slabi cu invatatura nu li se poate spune asta; sunt numiti „copaci”.
Ho! Usor cu McCarthy-ul pe scari!
Radu Mihail Sturdza, intr-o carte a lui se declara mare admirator al lui McCarthy, i-a vizitat biroul de senator, s-au intretinut cordial. De asemenea, multi romani aflatori pe atunci in State erau sustinatori ai lui McCarthy.
Tipul nu era nicidecum personajul malefic, asa cum il prezenta propaganda in anii ’50. Si de azi, si pe Wikipedia.
Cine-si mai cunoaste, azi, lungimea nasului?
E vorba aia mare: prost nu e cine cere ci ala care da.
Sunt elemente de corectitudine politica care au sens si mentin pactul social, dar toate prostiile in exces din ultima vreme nu au nicio noima si ar trebui sa nu-i bagam in seama pe aia de le promoveaza. Nu de alta dar in curand vom ramane doar cu vreo 20-30 de cuvinte permise si nici alea in orice combinatie.
E un val de generatii rasfatate si intr-un fel victime ale traiului bun din societatea vestica, nascuti in familii ce au trait welfare state si au avut cu ce sa-si tina copiii fara grija zilei de maine. Asa au ajuns sensibili peste masura, depresivi, egoisti, convinsi ca detin adevarul absolut si obisnuiti sa-si impuna dorintele celor din jur. Nu ca generatiile trecute nu erau rebele, dar parca aveam mai mult in sange si in educatie acel instinct de supravietuire necesar reusitei in viata prin forte proprii si in intelegere cu semenii. Sincer nici nu stiam ca sunt depresiv ca n-aveam timp si nici nu era atata promovare la asa ceva. Nicidecum nu aveam timp sa ma gandesc daca lumea trebuie sa ma apeleze cu el, ea, voi, aia, samd sau daca sa ma simt jignit atunci cand imi spune profesoara sa ma ridic sa spun lectia. Deunazi am lasat politicos o domnisoara sa intee prima in lift si s-a declarat cumva ofensata ca acum suntem egali si nu e nevoie sau nu e frumos sa fiu galant. Pe bune? Probabil ca generatiile mai tinere au nevoie de comunism ca sa vada pe pielea lor cum sta traba cu egalitatile absolute, primitul dupa nevoi si cenzura absurda impusa de la partid.