Hai, nu mă lăsaţi singur! Sigur v-aţi jucat şi voi, ca toţi copiii tîmpiţi, cu baloanele umplute cu heliu. Adică aţi inhalat niţel, după care aţi vorbit ca răţoiul Donald. Şi, fin’că-i foarte distractiv, aţi repetat operaţiunea pînă la epuizarea heliului din baloane. Ei bine, dacă n-aţi făcut-o încă, grăbiţi-vă, chiar aşa, la maturitate. Pentru că exact asta se întîmplă cu rezervele noastre de heliu: se epuizează.
Cu heliul se întîmplă ceva curios: este cel de-al doilea cel mai frecvent element din Univers – vreo 24%. Cam trei sferturi (75%) din materia „vizibilă“ este hidrogen, iar restul de 1% – restul elementelor din care sîntem făcuţi. Şi totuşi, rezervele de heliu ale Terrei se consumă cam repede. Asta poate pentru că la noi, pe Pămînt, heliul se extrage împreună cu gazele naturale.
Ştiu că vă gîndiţi, acum, ce risipitori aţi fost de cîte ori aţi „băut“ niţel heliu în scopul amuzamentului celor din jur, dar, oricît ar părea de surprinzător, nu industria baloanelor este cel mai mare consumator din lume. Deci liniştiţi-vă, crima voastră e minusculă faţă de pierderile din industriile mai strategice decît divertismentul.
În primul şi în primul rînd, cel mai intens se foloseşte heliul în tot ce înseamnă răcirea (pînă aproape de 0 Kelvin) a magneţilor superconductori. Iar ăştia sînt, la rîndul lor, folosiţi în toate instalaţiile MRI de prin spitale şi în acceleratoarele de particule, precum cel care face găuri negre la CERN. În al doilea rînd, se foloseşte mult heliu la fabricarea semiconductorilor – este un gaz inert (nu prea reacţionează uşor) care creează un mediu de lucru perfect pentru controlul impurităţilor. În al treilea rînd, este foarte folosit la sudurile cu arc electric (cu tungsten în formă gazoasă), tot pentru a elimina eventualii contaminanţi şi alte mizerii pe care le cară aerul cu el. Iar astfel de suduri se folosesc la construirea vapoarelor şi a navelor spaţiale. Tot heliul se foloseşte pentru a umple dirijabilele (nu mai sînt prea multe, dar orişicît!) şi pentru a umple buteliile de scufundare ale scafandrilor care coboară sub 30 de metri în ocean.
Dar să revenim la risipa noastră cotidiană şi înfiorător de amuzantă. Ştiţi de ce aveţi voci de Donald după ce luaţi o gură de heliu? E simplu: frecvenţa fundamentală a oricărui sunet este proporţională cu viteza acelui sunet în gazul dintr-o incintă. Iar viteza unui sunet în heliu este cam de trei ori mai mare ca în aer. Şi asta se întîmplă în cavitatea noastră laringiană plină cu heliu după o duşcă bună: viteza sunetului e mai mare, deci frecvenţa fundamentală a sunetelor emise de noi este mai mare/înaltă, deci ajungem să vorbim piţigăiat şi să ne hăhăim ca proştii.
Deci s-o dăm naibii de criză: săriţi la baloane, cît le mai găsim în comerţ!
Pentru mai multe trăznăi d-ale științei, treceți pe la www.sciencefriction.ro.