Revista Cațavencii a tipărit săptămîna asta ediția cu numărul 500. Din 2011 și pînă acum au văzut lumina tiparului 500 de pagini întîi, 10.000 de fotografii cu bule, peste 5.000 de caricaturi și zeci de mii de texte.
Acum zece ani, lucrurile păreau pierdute. Se pierduse Academia Cațavencu, se pierduseră ambiția și o parte din curaj. Împotriva satirei se ridicase o măreață armată de clovni din care Băsescu făcuse fiare: Blejnar, Kövesi, Adamescu și încă mulți alții. Dar, după cum se vede, n-au fost de ajuns. Din mormîntul săpat Academiei Cațavencu a răsărit Cațavencii. Și așa, stropul de umor care lipsea, poate, din presă, a fost salvat.
Revista Cațavencii rămîne o revistă tipărită. Chiar dacă au dispărut chioșcurile de ziare, chiar dacă publicațiile print s-au refugiat în mall-uri și benzinării, Cațavencii rămîne pe hîrtie în amintirea vremurilor în care oamenii erau umani.
Această modestă rezistență, această idee învechită și neasemuita putere a cuvîntului tipărit ne-au făcut pe noi să scriem și pe cititori să citească. Pe mulți dintre ei i-au făcut să iasă din casă, să meargă la tarabă, să cumpere și să răsfoiască cele 24 de pagini, iar asta arată că omenirea se poate încă salva.
N-avem nimic de demonstrat în afara faptului că existăm. Existăm în conștiința și în inimile unor cititori admirabili. Cititorii noștri, spuneam pe vremuri, sînt mai inteligenți decît ai lor, iar azi cititorii noștri chiar trebuie să recurgă la inteligență ca să străbată perdeaua de prostie țesută cu hărnicie în jurul lucrurilor importante.
Cu paginile deschise ca aripile unei păsări, Cațavencii zboară,sub a treia înfățișare, peste oameni și moravuri. Vreme de treizeci de ani, umbra lor i-a speriat pe unii și i-a făcut să rîdă pe alții. S-au căutat săgețile potrivite ca să fie doborîtă pasărea, dar pesemne că nu s-au găsit. Cațavencii zboară în continuare, asemeni corbilor din Turnul Londrei, despre care se spune că dacă dispar, orașul, regii și regatul se prăbușesc.
Ne-om revedea la 1.000 de numere, peste zece ani. Pînă atunci zburăm așa cum putem, ca să nu dispară, odată cu noi, ultimul zîmbet pe hîrtia tipărită.