Ca să nu zică lumea că sînt cîrcotaș, am lăsat subiectul de mai jos în suspensie, pînă se vor fi liniștit apele. Acu’ e vacanță. Biroul Executiv al Uniunii Scriitorilor se bronzează în liniște, după așa un efort, după o campanie așa glorioasă. Cine știe, poate că vor povesti nepoților cum au schimbat statutul, cum au pendulat între decrete și cum și-au învins oponenții prin eliminare. Nu rîdeți, e și ăsta un merit! Poate chiar meritul de căpătîi. Nu faci nimic cinci ani și, la alegeri, hop-țop, cu sînge sudoare, lacrimi și avocați.
Dar să nu credeți că e un lucru nou. Aceste metode prin care președintele în funcție nu poate fi clintit nici cu ranga au ceva statornic. Îmi aduc aminte de lupta pe care N. Manolescu a dus-o împotriva președintelui dinainte, Eugen Uricaru. În 2001, ca și acum, breasla considera că președinte mai bun nu are de unde să iasă. Privind retrospectiv, am strania, înspăimîntătoarea bănuială că nici nu prea greșea. Dar, într-un cuvînt, înaintea alegerilor, lumea se învolbura, se înfoia, se înarma cu creion și caiețel de notițe. Cine cît dă? Cine cu cine votează? Cîte steaguri a pus Pristanda și ce bilețel ascunde în pamblică don’ Nae Cațavencu? Așa au fost și alegerile de acum 17 ani, în care se înfruntau Eugen Uricaru, ieșit din provizoratul interimatului, și Nicolae Manolescu, ieșit din politică. Interimatul fusese spornic. Banii curgeau ca dintr-un furtun (nu cosorul, ci furtunul lui Ulici) și, comparativ cu alte bresle, scriitorii o duceau cel mai bine. Deci greu de promovat schimbarea! De ce-ai schimba echipa cînd o duci din victorie în victorie? Dar, poate v-am mai spus sau nu, scriitorii au multe hibe, iar mintea lor e sucită rău. Dacă-și pun în cap ceva, nu-i mai schimbi decît cu un premiu național.
Tirul de baraj a început cu luni înainte, taberele s-au porcăit în presă, nehotărîții erau luați la lămurire. Trebuia să învingem și trebuia să învingă. Candidau vreo șapte, printre care și Breban, dar numai cei doi contau cu adevărat. Ședința finală, cu peste trei sute de delegați, s-a lăsat cu scandal și paracomisii. Pe scurt, „ceilalți” au cîștigat. Dar președinția nu era totul. Împreună cu Agopian, am organizat un comando care urma să blocheze ascensiunea celeilalte echipe în Comitetul Director. Adică să obținem majoritatea în Cameră. Așa că, a doua zi, cînd ne-am reunit, am declanșat furtuna. Contestări, renumărări, intervenții, negări, discursuri fulminante, acuzații, proceduri – de parcă Parlamentul ar fi fost umbra lui Mircea. La Cozia. Așa a venit pauza de prînz, cu un blocaj total. Rien ne va plus. Dar uite că, la un sandviș, ne ia un amic deoparte și ne mustră: „Ce tot bodogăniți acolo? Nichi și Eugen s-au înțeles, asta e lista, hai, lăsați-o baltă!” Ne-am uitat ca doi proști unul la altul și am părăsit cîmpul de luptă cu coada-ntre picioare.
