Al. George avea tot timpul impresia că e victima unei conspirații. Ca eseist era sclipitor, iar edițiile critice scoase de el, impecabile. Romanele pe care le scria erau așa și așa, din categoria celor interesante, cum scriau criticii, de-l făceau pe autor să sară din pantofi. Sl. George își socotea romanele capodopere nedreptățite și nu se jena să le spună criticilor că sînt vorbiți să nu scrie de spre el cum ar merita. Totdeauna îmbrăcat în costum, cu cămașă albă sau neagră, niciodată de altă culoare, și cu cravate bine alese, Al. George își sfredelea interlocutorii, privindu-i prin lentilele cu multe dioptrii ale ochelarilor săi cu rame groase. Cînd venea la România literară cu vreun articol, le spunea tuturor din redacție că e tratat mizerabil de această publicație. asta pentru că, din cînd în cînd, în paginile revistei era publicat încă un Al. George, încît eseistul-romancier și-a schimbat numele literar în Alexandru George, ca să nu mai fie confundat impostorul cu persoana lui. Odată i-a spus cineva celuilalt Al. George că profită de numele altuia. Ăsta, înfipt, că de fapt e viceversa, fiindcă el scrie studii serioase, nu improvizații ca omonimul său. Totuși acceptă să-și mai pună o inițială între Al. și George. Cînd află alexandru George de inițiala aceea lămuritoare, concluzia lui a fost că România literară îi mai făcuse o măgărie. Îl așteptase să-și schimbe numele înainte de a-l convinge pe impostor să facă precizarea cuvenită, pentru a condamna la dispariție numele de Al. George din onomastica literaturii române.
Cînd îți împarți numele cu altul
