Pe lista autorilor care indispun Biserica s-a adăugat numele irlandezului Colm Tóibín, cu acest roman care în secolul trecut ar fi fost trecut la index, odată cu afurisirea autorului. Nu știu ce hram poartă Tóibín, dacă e papistaș, anglican, ateu sau indiferent religios. Nici nu mă interesează, dar, pentru curiozitatea cititorilor, bunicul lui a făcut parte din IRA, iar tatăl lui a fost membru într-un partid separatist, republican. La rîndul lui, Tóibín a luat o mulțime de premii literare, încît nu-mi vine să cred că Testamentul Mariei e rodul unei frustrări literare sau al unei revolte religioase.
Mai curînd, acest mic roman pare consecința epifaniei și a exasperării cuiva care a citit cu atenție și de mai multe ori Noul Testament, într-o țară și într-o vreme cînd femeile din Irlanda de Nord își plîngeau copiii căzuți pentru o cauză veche de 2.000 de ani, în care religia și politica sînt inseparabile. În Portretul artistului la tinerețe, James Joyce a băgat de seamă că irlandezii așteptau un Mesia politic, la fel cum mai tîrziu, în nenumăratele episoade ale lungului război civil, tinerii soldați fără uniformă din IRA, răpuși de gloanțele tinerilor din armata britanică, erau proclamați martiri ai cauzei naționale.
În timp ce romanii îi crucificau pe răzvrătiți, combinînd tortura cu execuția lentă, într-un spectacol la vedere, în zilele noastre glonțul a luat locul piroanelor, iar atentatele cu bombă sînt echivalentul irlandez al revoltei lui Iisus din Nazaret împotriva zarafilor din templu și a filistinilor politici.
În Testamentul Mariei, o anumită femeie, care e mama lui Iisus, e bătută la cap de două persoane pe care nu le interesează ce știe ea, ci cum ar putea s-o facă să le spună ceea ce le convine lor despre fiul ei. Unul dintre ei e evanghelistul Marcu. Despre identitatea celuilalt nu aflăm nimic. Amîndoi însă vor să o preseze pe Maria să le spună altceva decît ce s-a întîmplat după crucificarea fiului ei, fiindcă amîndoi vor puterea, nu adevărul.
Dacă îl compari pe Tóibín cu ceilalți autori care au supărat bisericile creștine, el nu-și permite să-l însoare pe Iisus cu Maria Magdalena, ca Dan Brown, nici să se îndoiască de ridicarea lui la cer, la fel ca romancierii pentru care Iisus e un tip extraordinar, dar un om și atîta tot, care nu se ridică la cer, dar își merită legenda, ca om crucificat.
Dintre toți romancierii care au făcut din Iisus din Nazaret personajul lor, cel mai apropiat de mine e Bulgakov, din Maestrul și Margareta. Pentru el, Iisus trece dintr-o lume în alta, iar în acea lume Diavolul și Bunul Dumnezeu se întîlnesc pentru a-l scăpa pe Iisus de suferințele sale. Față de toți autorii care mai tîrziu s-au jucat cu destinul lui Iisus, Bulgakov nu și-a îngăduit să-i conteste ridicarea la cer, deși știa că, în imperiul lui Stalin, doar o minune ar fi făcut ca romanul său să fie publicat.
Testamentul Mariei nu mi se pare un roman scris la rîcîială cu Biserica, ci o carte în care Maria e o mamă irlandeză care își plînge copilul răpus în războiul civil și pentru care evangheliștii nu sînt decît niște politicieni care au grijă de ea pentru a o face să le spună ceea ce le convine. În visul Mariei, fiul ei s-a ridicat la cer, dar asta nu înseamnă că Maria vrea să-i ridice și pe cei care încearcă să-i folosească fiul ca pe un obiect impalpabil al unei puteri născute din lipsa de putere.
Colm Tóibín, Testamentul Mariei, traducere de Irina Bojin, Ed. Polirom, 2014.