Documentul de mai sus nu e nou, deși e prea puțin cunoscut. Data lui e 18 decembrie 1989, dar a fost elaborat cu cel puțin o săptămînă înainte. Vremurile erau tulburi și încordate, ceva plutea în aer și nimeni nu putea spune dacă va urma o „tiranie ca-n Rusia” sau o eliberare. Mai mulți scriitori, membri vechi ai Uniunii Scriitorilor, au adresat conducerii de atunci o scrisoare. Pe vremea aia îți trebuia nițel sînge-n pix să scrii forurilor tutelare, că te puteai trezi, de a doua zi, exclus din librării și din conștiința publicului. Scrisoarea punea în discuție statutul scriitorilor, dreptul lor la liberă exprimare, organizarea lor ca breaslă și, printre rînduri, acuza intervenția abuzivă a PCR în viața obștii.
Protestatarii (Ștefan Aug. Doinaș, Petru Creția, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Szász János, Ana Blandiana, Mihai Șora, Gabriela Adameșteanu ș.a.) spuneau următoarele: „Politica obstructivă (și suicidară) de a nu mai primi membri noi”, „media de vîrstă depășește 50 de ani)”, „cenzura ilegală, fără identitate și răspundere, nu are decît două soluții: amputarea sau interdicția”, „imixtiunea a tot soiul de funcționari în creația literară, precum și în statutul profesional și social, aroganța ș…ț acestor incompetenți este intolerantă și revoltătoare”, „această criză există, se face simțită tot mai acut de cîțiva ani”… „Subsemnații susținem propunerile tinerilor noștri confrați”…
Ultimii ani ai ceaușismului au dat la iveală mai multe proteste, unele șterse din memoria colectivă, altele izbutind în mod miraculos să ajungă pe unde scurte în fiece casă. În fața unei situații fără ieșire, marea majoritate a tăcut, ascunsă după sertarele goale și sub aripa publicării, în orice condiții. „Tăiați-mă, numai tipăriți-mă!” a funcționat în dulcea românitate a lui merge și-așa! Povstea s-a terminat fulgerător. Toți cei care au făcut ceva, cît de puțin, puteau privi fără să roșească. Ceilalți au găsit întotdeauna motivații pentru lașitate sau conformism: că agenturili, că Mossad-ul, că șpionii, că știm noi.
Și totuși, cîtă tristețe să vedem azi, după 28 de ani, că lașitatea a rămas intactă, că USR continuă să rămînă un bastion al senectuții și al funcționărimii, că zeci, poate o sută de scriitori tineri refuză cu încăpățînare să intre în „breaslă”! Dar și mai trist e să vezi cum tinerii chiar părăsesc corabia, nu pentru că s-ar scufunda, ci pentru că e tot mai puțin populată de profesioniști. Dacă în dictatură a existat măcar o scuză, acum justificările sînt tăcere. Poate ar fi timpul să deschideți ochii, dragi colegi, și, după aia, ferestrele. Miroase a stătut!