Ori că folosim prea cu ușurință cuvîntul „genial“ cînd vorbim despre scriitori foarte talentați, ori că, mai degrabă, genialitatea lui Jonathan Franzen trebuie pusă la un superlativ care să nu pară plenonastic. Ceva de genul „ultra-“, „super-“, fiindcă „foarte genial“ sună ridicol. Recentul lui roman, Crossroads, e o cronică de familie, ceea ce n-ar fi o noutate nici în proza americană, nici în cea din restul lumii. Dar o cronică atît de pătrunzătoare și de nuanțată, încît îți ia piuitul, și atît de bine realizată artisticește, că ai o reacție de uimire încîntată, de tip „Așa ceva nu se poate!“.
După Corecții, capodopera lui apărută acum 22 de ani, Franzen părea condamnat să tot încerce să rămînă la același nivel, operațiune care te poate face să-ți iei cîmpii ori să urăști feroce cartea care ți-a pecetluit destinul. Au urmat Libertate și Puritate, romane excelente, dar nu de aceeași altitudine artistică, Franzen a publicat Crossroads, care în afară de fixația autorului pentru titluri dintr-un singur cuvînt, i-a adus și fericirea de a-și fi sărit peste umbră, adică de a scrie un roman cu care și-a întrecut capodopera.
În anii ’60, John Steinbeck a dat lovitura tot cu o cronică de familie, La est de Eden, carte la care m-am gîndit de mai multe ori în timp ce citeam Crossroads. Romanul lui Steinbeck e privit și azi drept marele portret al familiei americane tipice din acea vreme. Cu Crossroads, Franzen devine mai mult decît autorul portretului familiei americane tipice din anii războiului din Vietnam și al mișcării flower-power, el o și reinventează, din perspectiva zilelor noastre. O familie în care tatăl e preot, mama casnică, iar cei patru copii ai lor își caută locul în viață. Dar să fim serioși, nu găsești nici chiar în casele cele mai luminate de IQ ale americanilor din clasa de mijloc un echivalent al familiei pastorului Russ Hildebrandt. Băiatul cel mic, Perry, e genial, Becky, singura fată dintre cei patru copii ai familiei, e starul liceului, iar Clem, băiatul cel mare, e și el sclipitor. Singurul copil obișnuit al familiei, Judson, e mai mult pomenit decît prezent, fiindcă e parte dintr-o paradigmă cu care Franzen n-are ce face. Ceilalți, chiar și Marion, soția supusă și mama cloșcă, sînt complicați sufletește, de o luciditate dureroasă, se pricep la analiză psihologică cît cei mai dotați psihanaliști și sînt în stare să despice în șaisprezece firul moralei. Toți se schimbă și se pricep să-și analizeze schimbarea, toți sînt nemulțumiți de cîte ceva – mai ales pastorul care, ajuns la vîrsta critică a bărbaților, trece printr-o criză de autoritate asupra tinerilor săi enoriași și e chinuit și de un amor extraconjugal, cu sorți schimbători de izbîndă. Conflictele din familie și ale fiecăruia dintre ei cu ceilalți din jur au în Franzen un oscilograf de o finețe uluitoare și un stilist desăvîrșit.
Marea schimbare față de Corecții e că, în Crossroads, Franzen își permite să fie și senzorial, și pentru prima oară să deschidă și cutia cu emoții – ale personajelor, ale sale! – într-un text în care dramatismul conflictelor și analiza psihologică au o magnifică expresivitate. Romanul său, primul dintr-o anunțată trilogie, solid construit și impunător, te duce cu gîndul la marile construcții clasice, dar te și stîrnește cu notația neliniștită a unui neomodernism în care palpită anxiozitățile schimbării, ale trecerii de la o vîrstă la alta a societății și a familiei americane, din anii ’70, în care se simt, ca într-un palimpsest, și întrebările existențiale cărora le căutăm azi răspuns. Crossroads – romanul unei epoci și un roman care va face epocă.
Jonathan Franzen, Crossroads, traducere și note de Alexandra Coliban, Editura Polirom, 2023.
