Un cineast – la prima vedere debutant – a reluat povestea românului lui Titus Popovici Moartea lui Ipu, făcînd din ea, pentru a doua oară, film. M-am și întrebat ce-ar mai putea adăuga nou în raport cu filmul produs de Sergiu Nicolaescu în 1971. Și totuși, ceva nou aduce: prezența lui Gérard Depardieu în „nebunul” satului, unul dintre rolurile de „forță a naturii” în care fulminantul actor se complace mereu, fiindcă se joacă pe sine. De altfel, și Harvey Keitel izbutește aici o compoziție demnă de filmografia sa. Așa încît, dacă adăugăm aici povestea lui Titus Popovici, la noi cunoscută deja, inedită însă în străinătate, unde s-ar putea să aibă succes, augurii par favorabili.
Și totuși, un scandal cutremură România chiar dacă dumneavoastră poate nici nu știați! De unde atîta zgomot și furie? S-ar părea că – brusc! – regizorul nu mai e de acord cu producătorul, care i-a modificat finalul. Inițial, Ipu se sinucidea, acum finanțatorii vor ca personajul să supraviețuiască. Protestului îi e alăturată o dubioasă scrisoare, tot de protest, a lui Depardieu, căreia nu i se poate găsi originalul. Adevărul e că eu, spectatorul care a văzut filmul, zic că deznodămîntul e mai curînd ambiguu, „și/și”. Ne aflăm în fața unui final deschis, în care nu știi dacă eroul supraviețuiește, fiindcă în clipa următoare își poate zbura creierii. Restul e completat de imaginația spectatorului. Iar autorul protestatar trebuie să recunoască faptul că ceea ce a promis s-a împlinit. Ipu a fost „condamnat la viață”. Cum regizorul nu și-a contestat și titlul filmului, ci doar finalul, controversa poate fi socotită încheiată.
Altceva îmi pare tulbure în filmul acesta, anume identitatea autorului. S-ar părea că avem de-a face cu apariția unui nou cineast numit Bogdan Dreyer, despre care nu ni se dă nici cea mai mică informație. Nu tu an de naștere, nu tu filmografie, iar Dreyer nu prea rimează cu Bogdan! O fi el vreun urmaș al clasicului cinematografiei mondiale, danezul care a filmat magistral, acum 80 de ani, Patimile Ioanei d’Arc? Nu, din moment ce, cu un deceniu în urmă, el se recomanda Dumitrescu și avea la activ patru sau cinci lungmetraje. Pe net am încercat să identificăm ce a mai rămas din zisul Dumitrescu. Putem da click-uri pînă mîine, la rubrica “Alte filme regizate de B. Dreyer” nu vom găsi nimic. În schimb, dacă solicităm informații despre Bogdan Dumitrescu, el a dispărut cu totul din lumea virtuală. A fost șters cu buretele! Verificați și dumneavoastră pe site-uri. Și totuși, în adevăratul său debut, Unde la soare e frig(1992), fusese definit de criticii locali ca un cineast al metaforei frigide. Cam ăsta a fost modelul o vreme, emanînd o aromă de difuză somnolență, pînă ce, dorind să schimbe cu orice preț macazul, a stricat Camera ascunsă, un excelent subiect de “film de acțiune” despre capturarea, în direct, a unei simpatice teleaste.
Probabil că aceste repetate eșecuri i-au creat autorului o insatisfacție acută, manifestată în dorința de a o lua de la capăt, radical, într-un chip nou, cu un nume nou. Dar asta nu e o soluție. Bogdan Dreyer trebuie să-și asume trecutul său de creator, nu se mai poate despărți de Bogdan Dumitrescu. E o tentativă împotriva naturii să se debaraseze astfel de umbra acestuia. Trecut de 50 de ani, cum e, își cară vechiul nume în ranița de cineast. Ipu, franțuzul rătăcit pe meleagurile noastre, ar spune despre ea că poate mai ascunde un baston de mareșal. Cine știe? În orice caz, nu zgomotul, nu scandalul, nu tărăboiul public i-ar scoate din încurcătură numele și renumele…
Publicat în Cațavencii, nr. 9(87), 2013
