Era o vorbă hâtră, cu miros de borș de pește, că visul oamenilor din Deltă este să găsească dopul Dunării și să-l scoată. Normal, rămân peștii pe uscat, îi culeg pe toți și dau lovitura vieții. Iată că Dumnezeu e sus și a scos el dopul Dunării, ca să nu se mai chinuie oamenii cu plase să-l găsească, așa că am ajuns să închidem și reactoarele de la Cernavodă, rămase fără apă. Ce a urmat este lesne de închipuit, pentru că pescarii comerciali au dat năvală, fiecare cum a putut, pentru a culege peștele, între Divici și Călărași. Unii cu plase pe Dunărea care se mai târăște fiartă și sleită între maluri, alții cu aparate de curentat pe brațele devenite moarte, alții cotrobăind prin nămolul ochiurilor de apă rămase printre dunele de nisip în urma retragerii fluviului. Peștele care mai are unde să înoate, neprins, respiră greu, pentru că avem pe Dunăre apă puțină în care se strânge canalizarea din jumătate de Europă. Chiar și pe secetă, să știți că nevoile rămân nevoi, iar industria merge mai departe ca să alimenteze aceste nevoi, după care tragem apa la toaletă, câtă mai e.
Ceea ce nu înțeleg cei care îi mulțumesc Cerului că a dat secetă și au putut culege peștele de pe Dunăre este că, după ce o mai ploua prin Germania și nivelul apei va mai crește, peștele ajuns în tigaie și în borș nu se mai întoarce în Dunăre, iar altul nu mai este. Dacă în Deltă, în spatele fiecărei plase și fiecărui aparat de curentat, a existat speranța că există un perpetuum mobile piscicol în care nu putem noi pescui în Deltă cât pește vine de sus, de pe Dunăre, iată că genul ăsta de pescărie a ajuns pe uscat. Iar dopul Dunării încă nu a fost găsit pentru a-l pune la loc, ca să mai aibă și ciocul pelicanilor să mănânce ceva.
M.M.