Demult, prin zorii anilor ’90, n-aveai cum să nu iubești filmul original cu Arnold dacă îți fremăta măcar o umbră de testosteron prin organism. Predator, fără articole hotărîte inutile, pentru că bărbații adevărați n-au nevoie de zorzoane din astea, era un film pentru inșii care nu și-au înecat cromozomul Y în estrogen. Violent, crud, uneori sinistru, plin de suspans și smuls parcă din esență de terifiant, filmul aproape că nu avea nevoie de mușchii lui Arnold ca să-l susțină spre glorie așa cum Atlas susține Pămîntul să nu pice în haos.
Din păcate, în cazul de față, nici măcar o legiune de Arnolji n-ar putea face nimic. The Predator este făcut grămadă și singura chestie acceptabilă în cazul lui e să pui mîna pe lopată și să-l scoți din grajd. Să vă explic altfel: ăsta e scenariul pe care Arnold a refuzat direct să-l filmeze. Alternativa se numea The Predator: Un Pomohaci la grădiniță.
Făcînd abstracție de istoricul seriei și de aura înfiorătoare a dihaniei titulare, The Predator este un film de acțiune retardat, pornit de la un calapod mult prea vizibil și împănat strict cu ce-a înțeles Shane Black de la viață. A avut succes acum vreo treizeci de ani cu Armă mortală 1 și 2, deci asta va face și acum, indiferent de cît de nucă e conceptul de Predator și cît de perete e o asemenea viziune.
Adio, deci, vînătoare plină de suspans, bun venit fugăreală lipsită de sens și condimentată cu o trupă de nebuni clinici care fac glume de nebuni clinici. Totul învelit în sosul gros și indigest al ideilor venite pe budă în timpul unei crize de constipație. E penibil să traduci ce spun și ce scriu Predatorii. Misterul, necunoscutul, nebuloasa fac parte din hazul personajului, dacă intri cu ciubotele peste tabu-ul ăsta îți rămîne un personaj care nu mai stîrnește teama, ci vag mila. Predatorul ăsta nu mai e monstrul homicidal, aparent imposibil de prins și de ucis. Pare mai mult un nepot de la țară al lui Yoda, fiul unui văr care s-a îmbătat și a violat o iguană cînd a fost dus cu clasa la „Antipa”.
Și dacă nu ai groază, măcar așa, în doze mici și vioaie, atunci nu mai ai Predator.
Mai rău, pentru că Shane Black e un tip capabil și poate și mai rău, noul Predator e o dihanie cu agendă. El (sau ea, mă scuzați că i-am presupus genul) e o corcitură de alien cu ADN uman – nu, nu e cea mai retardată chestie pe care o veți vedea în filmul ăsta – și trădează rasa pură a Predatorilor pentru că omenirea e în pericol. Nu, nici asta nu e cea mai retardată chestie pe care o veți vedea în film. Dar e în Top 3.
Everestul absolut de retardare vine sub forma „Autismul e treapta superioară de evoluție”. Da, ați citit bine. Dacă tot nu avea o poveste coerentă de spus, Black aruncă personaje în neștire pe ecran. Și unul dintre ele este un puști care e autist cînd are nevoie scenariul de asta și perfect normal în rest. Lipsa de consistență e îngrozitoare. Și, pentru că e autist și toată lumea știe că autiștii sînt geniali pentru că așa era puștiul din Mercury Rising, el devine ținta Predatorilor care vor să-și îmbogățească bagajul genetic. Așa sînt Predatorii: pot zboruri interdimensionale, pot să ucidă planete întregi, dar au nivelul medical de înțelegere al unui lobotomizat.
E nevoie de o paranteză: Mercury Rising era extrem de precis în exprimare. Da, unii autiști pot fi geniali, dar, pînă la genialitatea puștiului, filmul se ocupa să explice vizual și noianul de probleme aferente unei asemenea condiții.
The Predator nu se încurcă în astfel de subtilități. El are niște puncte narative de unit, deci îi dă înainte, prostește, orbește, mitocănește. Scenariul aruncă glumele pe ecran cu euforia unei maimuțe nervoase cu dispepsie, asta cînd prim-planul nu e invadat de scene de acțiune care amintesc de anii ’80 nu prin nervul filmării, ci prin praful de pe șablonul folosit.
Dacă e ceva bun legat de filmul ăsta, atunci e faptul că radicalizează spectatorii. Privitorul ajuns la final se va ridica în mod garantat din scaun plin de draci, mîrîind cu ură: „Muie Predator, Muie PSD!”.
The Predator. R.: Shane Black. Cu: Boyd Holbrook, Trevante Rhodes, Jacob Tremblay, Keegan-Michael Key.
e bun ca film de spart seminte / floricele. la fel ca primu.
poate pe viitor o sa apara ceva scene extra care o sa mai contureze putin povestea.