La începutul anilor '80, Dorin Tudoran se zbîrlise împotriva sistemului. Circulau zvonuri despre bătaia pe care gașca de la Luceafărul le-o administrase, lui și lui Mircea Dinescu, și, mai mult în șoaptă, ceva despre condamnarea pronunțată într-o sîmbătă, cu sala goală, împotriva lor. Ca de obicei, în lumea literară, dominată de lașitate, s-a cam făcut gol în jurul lor. Mașinăria propagandei se pornise, cu noaptea-n cap. Că sînt sculele Moscovei și ale Mossad-ului, că n-au talent, că sînt plătiți de Securitate ca să… Ca să ce? Singura chestie la care aș fi fost vreodată sensibil, în naivitatea mea, era talentul. Dar la fel se petrecuse cu Goma, nu mai aveam de gînd să înghit a doua oară gălușca.
Eram la Nichita cînd am auzit despre plagiatul lui Ion Gheorghe, denunțat de Dorin. Acolo mi-a fost dat să-l aud pe idolul meu lăudînd greșeala cea mare a lui Gheorghe, împotriva dreptății mici, a lui Tudoran. În acea după-amiază, am hotărît că adevărul nu poate fi mic sau mare.
Au trecut anii și, într-o zi, am intrat, împreună cu Nae Prelipceanu, la “Capșa”. În mijlocul unui "gol" de clienți, la o masă veselă, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Dan Cristea. Rîdeau de se zguduia sala. Ne-au chemat la masă. Dorin urma să părăsească România, definitiv. Ne-am tras spre ei cînd, deodată, cu un ton serios, Dan Cristea mi se adresează:
— Shut up, mac!
Și-mi arată un scaun. Uimit, mă prind că Dan, care învăța de zor engleza (urmînd s-o șteargă și el, un an sau doi mai tîrziu), voise să-mi spună Sit down. M-am așezat, așadar. A fost singura dată cînd am stat la masă cu Dorin Tudoran.
