N-aș fi crezut pentru nimic în lume că Umberto Eco se va apuca să mai umble la Numele trandafirului*. Sînt cărți – puține, e drept – care par scrise o dată pentru totdeauna. Iar primul roman al lui Eco face parte din această categorie, chiar dacă autorul s-a hotărît să-l revizuiască, după 30 de ani. La sugestia editorului său din America, Eco a mai scurtat citatele în limba latină și, dacă tot tot s-a apucat de treaba asta, a mai și corectat una-alta. Nu știu dacă la îndemnul latiniștilor erudiți care i-or fi spus că, de pildă, dovlecelul nu apăruse încă în Europa, cînd el l-a pomenit în roman. Altceva m-a intrigat la această revizuire. Că Eco s-a apucat să umble prin fraze, pe unele să le mai comprime, pe altele să le mai cizeleze. Care e, de fapt, diferența între prima ediție și asta, revizuită? Slavă Domnului, bătrînul, azi, romancier, care avea vreo 50 de ani și la debut, nu s-a apucat să schimbe povestea sau să-și rescrie personajele, dacă tot l-a apucat dorința de a-și revizui cartea.
A lustruit-o pe ici, pe colo și i-a dat drumul din nou în lume, ca și cum ar fi înnoit-o. Acum, cînd am recitit-o, detectivistic pînă la un moment dat, să văd ce a schimbat Eco în romanul lui, am descoperit că la prima lectură o parte dintre descrierile minuțioase din Numele trandafirului, ca și o parte dintre disputele religioase din roman, care-și au și ele, ca și descrierile, rostul lor, nu m-au impresionat. Asta poate și din cauză că, pînă să apară traducerea în românește a romanului, aflasem și despre ce era vorba în carte și mai și citisem diverse scurte comentarii despre Numele trandafirului. Că un personaj principal ar fi un soi de Sherlock Holmes, că altul ar fi o caricatură a lui Borges și că, în general, tot acest roman n-ar fi fost decît o încercare a lui Eco de a dovedi că e în stare să scrie și literatură, nu numai să-și dea cu părerea despre ea. Or, acum văd că Eco nu e nici pe departe un tip care aplică la rece o formulă epică unui material pe care-l cunoaște pe dinafară, ci un romancier care are și scăpări și prolixități, așa cum li se întîmplă mai tuturor scriitorilor, de la ațipirile lui Homer încoace. Și, dacă l-ai citit pe teoreticianul Eco, înainte de a te întîlni cu primul său roman, e o prostie să accepți și acum că în Numele trandafirului el n-a făcut altceva decît să-și ducă ideile în Evul Mediu, fiindcă nu mai avea altele noi. Ce aiureală sinistră! Eco s-a eliberat de toate teoriile lui despre literatură cînd el însuși a început să scrie literatură și cînd a descoperit că una e părerologia doctă și exercițiul exactității semiotice și alta e practica romanului, în care Numele trandafirului nu e decît ceva care nu poate fi numit altfel și care înseamnă că niciodată nu vom putea trece de această misterioasă și fragilă condiție, chiar dacă, după 30 de ani, Eco s-a apucat s-o verifice.
* Umberto Eco, Numele trandafirului, ediție revizuită, Ed. Polirom, 2013.
N-am citit inca noua versiune si, da, „Numele Trandafirului” e creatia lui Eco, in sensul ca autorul are tot dreptul sa o modifice, sa o cizeleze si chiar sa o refaca in totalitate, daca asta ii doreste inima… Dar, din cate am inteles eu, principalul motiv pentru care a aparut aceasta noua editie este dorinta de a simplifica povestea si de a o face mai abordabila maselor largi de oameni (nu degeaba sugestia a venit din partea editorului american). Daca asa stau lucrurile, atunci sper ca istoria literara sa ignore acest experiment de marketing si sa pastreze amintirea „vechii” versiuni, mai complete. (Mentionez inca o data: nu am citit inca noua varianta, dar toate semnele par sa indice ca va fi o dezamagire.)
Oare pana la urma care editie va ramane „definitiva”? Mister…
Eu din ce am citit consider sincer ca este un gest de ordin pur material, monetar.