Citius, altius, puturosus

Suntem, o, zei, atleții Balcanilor! Suntem noi, românii, cei mai sportivi și mai atleți dintre traci. Mișcarea este însăși esența noastră. Învățăm de mici că, dacă vrem o minte sănătoasă, trebuie să-i oferim un corp sănătos în care să viețuiască. Nici o greutate nu ne stă în cale. Suntem rupți din tare stâncă oriunde am crește. Avem vigoarea ursului și puterea legendarilor uriași. Suntem în formă mereu, iar asta se vede. Doar o conspirație a făcut ca la Olimpiada de la Rio să nu prea luăm medalii. Cineva, în mod inacceptabil, nu a selecționat cei mai buni sportivi dintre noi. Orice român ai fi luat de pe stradă s-ar fi putut descurca excelent la olimpiadă, la orice probă. Pentru că ne și pricepem la absolut orice sport. Dar la olimpiada asta s-a intrat pe pile, altfel nu avem cum să ne explicăm rezultatele slabe.

Suntem, cum spuneam,

cea mai sportivă națiune din partea asta de lume. Se observă asta zi de zi, atunci când din milioane de piepturi, de pe milioane de buze se revarsă cunoștințele despre sport. Știm cel mai bine cum se face pregătirea în orice domeniu. Știm că performanța nu se poate obține decât cu sacrificii. De aia găsim justificări ucigașilor care își mână copiii în avalanșă, pentru a-i recupera de la morgă. Asta e, noi, ca performeri adevărați, știm mai bine ca oricine că fără așa ceva nu se pot obține rezultate. Știm perfect câtă bătaie trebuie să încaseze o gimnastă, de exemplu, pentru medaliile de aur. Gimnastica, o spun bătrânii noștri, iar noi am învățat asta mai bine ca orice altă națiune, nu merge decât cu bătaie, distrugerea sănătății și mult chin. Altfel nu se poate ca steagul nostru, al tuturor românilor, să fluture pe cel mai înalt catarg. Ca gimnaști înnăscuți, nu avem cum să înghițim delăsarea gimnastelor de azi, care încep să arunce cu acuzații la cea mai mică pălmuță care le dă peste cap.

În general, asta e ideea:

dacă vrei performanță, trebuie să suferi, să te antrenezi non-stop, să-ți petreci tot timpul în antrenamente, să-ți sacrifici copilăria și adolescența, să nu dai prea mare atenție școlii, căci nu e atât de importantă, și să te miști, să te miști non-stop.

Și, totuși, vine un moment

în viața fiecărui popor de performanță când apare nevoia acută de odihnă. De oțel să fii și nu poți rezista la infinit. În definitiv, nu e blamabil dacă și un popor ca al nostru, recunoscut pe plan mondial pentru dârzenie și pentru rezistența fizică ieșită din comun, ia câte o scurtă pauză, se oprește puțin ca să-și tragă sufletul.

N-avem, în programul nostru de exerciții fizice, prea multe momente în care să ne permitem pauzele astea, așa că profităm de fiecare ocazie pentru a mai diminua eforturile inumane pe care le depunem zi de zi.

De aia și numai de aia,

de fiecare dată când ajungeți în parcarea unui supermarket veți vedea niște mașini parcate oriunde altundeva decât pe locuri pentru mașini, cu condiția ca acest oriunde altundeva să fie cât mai apropiat de intrare. Dacă proprietarii supermarket-ului lasă o bandă în fața intrării într-unul sau mai multe dintre magazine, ei bine, asta înseamnă că banda aia este pentru performeri. Leneșii, puturoșii, nesportivii pot parca și mai departe, la zeci de metri distanță de intrare, dar adevărații performeri, sportivii, oamenii care merg la sală, cei energici și activi nu pot parca decât acolo, printre clienții care intră și ies, printre cărucioare, printre pungile pline cu marfă. Un adevărat sportiv aparținând acestui popor de performeri nu poate parca decât acolo, lângă ușă.

Dacă vedeți niște locuri pe care este desenată o siluetă umană stând în ceea ce pare a fi un scaun cu rotile, nu vă lăsați înșelați: alea nu sunt locurile pentru persoanele cu dizabilități, ci sunt locurile pentru românii activi, sportivi, energici. Doar ei pot parca pe ceea ce, în mod greșit, se numesc locuri pentru “handicapați”. Sunt locurile atleților nației.

De asemeni,

recunoști un mare atlet, un om dispus la sacrificii pentru a-și menține trupul în formă, doar văzând unde parchează în oraș. Dacă, ignorându-i pe puturoșii banali, trage mașina fix în fața ușii frizeriei, a alimentarei, a covrigăriei, deși asta înseamnă că blochează complet circulația pe o bandă de mers, să nu vă grăbiți să-l judecați. Este vorba despre un om obosit, care nu poate parca cinci-șase metri mai încolo, unde este un loc de parcare liber, pentru că exercițiile fizice pe care le-a făcut toată ziua l-au epuizat. A merge pe jos din parcare până la rafturile cu slănină ar fi un efort supraomenesc.

Parcările cu plată din centrele orașelor sunt pentru cei slabi. Un dur, un performer, un om cu rezistență deosebită nu se coboară până acolo încât să folosească o astfel de parcare. El e tenace și insistent, astfel încât va găsi mereu o variantă pentru a parca pe scările instituției unde are treabă, sub geamul biroului în care lucrează, sub cutiile poștale din scara blocului în care locuiește.

Românul rezistă la multe,

suportă efortul ca nimeni altul, dar are această fantezie minoră: să parcheze cât mai aproape de orice. Poate mărșălui pe jos, pentru idealuri nobile, jumătate de București, dar nu-i cere să parcheze acolo unde se poate parca și să-și lase mașina la o distanță mai mare de douăzeci de metri de locul în care vrea să ajungă.

Veți spune că astea sunt niște ironii ieftine și inutile, că prea facem mare tam-tam din nimic. Dar nu, nu e ironie. E admirație și respect. Iar peste ani, când blocarea circulației, strangularea unei benzi, blocarea trotuarului, parcarea pe spațiul verde și abandonarea mașinii în mijlocul intersecției cu avariile pornite vor deveni sporturi olimpice, noi vom fi acolo pentru a vă aminti că am fost primii care i-am încurajat pe performerii noștri, în loc să-i facem nesimțiți sau să-i denigrăm în alte moduri care mai de care mai inacceptabile.

116 vizualizări