Cînd am ajuns pentru prima oară la Belgrad, acum 13 ani și jumătate, mi s-a părut că mă întorc în timp în România anilor ‘90. Venit de la Ljubljana, pe finalul călătoriei InterRail de o lună prin Europa, coboram din tren într-o gară veche și jigărită, balcanică, în toate sensurile neplăcute ale cuvîntului. Această primă impresie deplorabilă s-a confirmat pe timpul celor două zile petrecute atunci în oraș. Zece ani după încheierea războiului din fosta Iugoslavia, Belgradul suferea încă profund, și în fețele mohorîte ale trecătorilor, și în starea tristă a clădirilor cu fațade distruse sau a prăvăliilor care nu auziseră încă de plata cu cardul.
Anul ăsta s-a întîmplat să mă reîntorc în capitala Serbiei, împreună cu grupul Travel Pro, chiar de trei ori: mai întîi, în mai, ca pasager al vasului de croazieră MS Diana, apoi, la sfîrșit de octombrie, cu avionul Air Serbia al press trip-ului organizat de Organizația Națională pentru Turism și de Visit Belgrade, a treia oară, săptămîna trecută, tot cu MS Diana, în drumul pe apă spre piețele de Crăciun ale Budapestei și Vienei. Comparativ cu amintirile din iunie 2009, Belgradul anului 2022 a constituit o mare surpriză. Civilizat, curat, bine îmbrăcat, și la nivelul cetățenilor, și la cel al investițiilor în infrastructura turistică (și nu numai), superb iluminat pe timp de noapte, orașul de pe 31 de coline cu șapte poduri peste Sava a depășit mizerabila etapă postbelică și se mîndrește acum cu o mulțime de atracții și puncte de interes corect amenajate pentru oaspeți foarte diverși.
Un turist evlavios va ajunge cu siguranță mai întîi la Sf. Sava, cea mai mare biserică a lumii ortodoxe – pînă la Catedrala Mîntuirii Neamului de la București, bineînțeles (competiția credinței, care a ajuns să se măsoare în mii de metri pătrați construiți și în kilograme de aur pe cupolă, contrastează flagrant cu smerenia biblică, dar asta e o cu totul altă poveste, non-turistică).
Un împătimit de arhitectură are ce studia, începînd din centru, de la Art-Nouveau / Secession-ul hotelului Moscova, și continuînd cu New Belgrade, Belgradul Nou (care e, de fapt, vechi) de pe timpul comunismului, construit în stilul brutalism, reprezentat cu succes de așa-numitele „blocuri cu televizoare„ – desigur, nu panourile extraplate ale prezentului, cutiile din lemn cu lămpi ale anilor ‘60-‘70 (cam așa arată ferestrele cu canturi ieșite în relief pe fațadă, niște obloane anti-praf și nisip adus de vînt). Clădirea Ministerului Apărării, rămasă așa cum au mutilat-o bombardamentele NATO din primăvara lui 1999, e mai puțin un reper arhitectonic și mai mult un apel la memorie – va atrage turistul interesat de istorie care, după turul fortăreței medievale Kalemegdan, va trece, poate, în periplul lui prin timpurile locului, și pe la Muzeul Național din vecinătatea Pieții Republicii sau pe la Palatul Regal, un Peleș sîrbesc vizitabil doar la parter și subsol, pentru că proprietarul, fostul suveran al Serbiei, încă mai locuiește aici, la etaj.
Cine a venit (și) pentru shopping a rămas, probabil, peste drum de Kalemegdan, în mall-ul de la capătul pietonalei Knez Mihailova; amatorul de plimbare acvatică a urcat deja de la BetonHala, portul turistic cu baruri și cafenele, pe puntea vasului de croazieră pe Sava care navighează pe traseul de la confluența cu Dunărea la zona nouă a giganților multietajați din beton și sticlă; gurmandul e de mult la o pleșcavița – chifteaua națională, niște cevapcici (micii sîrbești) și o bere locală, pe Skadarlija, strada cu restaurante și terase dată la schimb cu kafana, cafeneaua boemei artistice, pe locul căreia s-a ridicat Teatrul Național, în 1832.
Pentru pasionatul de tehnică, Muzeul Nikola Tesla (800 de dinari, aproximativ 32 de lei) trebuie introdus obligatoriu ca destinație a city-break-ului belgrădean. Povestea vieții genialului inventator, în imagini (filmuleț biografic de 15 minute), mașinării (replicile originalelor cazate în magazia muzeului) și obiecte personale, e spusă, zilnic, de șapte decenii, de cînd a fost deschis publicului, în 1952. Tesla e și el aici: conform ultimei sale dorințe, în 1957, a fost deshumat și incinerat și de atunci se odihnește într-o urnă din spatele singurului portret pentru care a pozat, Portretul albastru.
Nu știu cu ce bani au făcut sîrbii operația estetică a capitalei lor (din ce se vehiculează în media, mai degrabă cu ruble decît cu euro); important este însă rezultatul, ce se vede pe străzile orașului lui Kusturica și Djokovic. Un oraș care îmbină fericit vechiul cu modernul, care știe să muncească și să petreacă, care trăiește intens, așa cum numai sîrbii știu s-o facă.
1 comentariu