La finalul celor patru zile de congres FIJET în Marrakesh, participanții s-au despărțit amiabil, schimbînd cărți de vizită și trăgînd de trollere în trei direcții diferite: unii s-au urcat în shuttle-ul de aeroport și-au plecat acasă, alții, în autocarele cu direcția sud, spre deșert, sau în cele care porneau spre nord, cu destinația Fez. Eu eram într-unul din ultimele, pentru că nu mă vedeam călărind cămile prin deșert și îmi alesesem a doua variantă de excursie opțională: Circuitul Capitalelor Imperiale Fez-Meknes-Rabat suna parcă mai interesant. După o zi pe șase roți și patru sute de kilometri pe tot felul de drumuri, și mai bune, și mai proaste, ajungeam pe întuneric la hotelul din Fez.
Abia a doua zi dimineață aveam să vedem mai bine orașul, al doilea ca populație după Casablanca (1,4 milioane de locuitori). Am început cu porțile palatului regal Dar al-Makhzen, unde n-am stat prea mult: fiind o reședință a regelui închisă publicului, nu poți decît să caști gura la decorațiunile porților și să pleci mai departe. Pe o stradă alăturată, în medina, cea mai veche (fondată în 808) și mai bine conservată din țară, sit UNESCO, singura neafectată de marele cutremur din 1755 cu epicentrul la Lisabona care a distrus majoritatea localităților marocane. Accesul în medina se face prin Bab-uri, porțile monumentale cu arcade-cupolă decupate în zidurile crenelate în vîrstă de aproape un mileniu, dispuse în mai toate punctele cardinale ale orașului. La fel ca în Marrakesh, am descoperit același labirint de ganguri și străduțe înguste cu prăvălii și tarabe cu mărfuri diverse – carne (de la pește-spadă la cămilă), fructe, legume, măsline, ulei de argan, condimente –, plus mai multe moschei, madrasa (vechi școli religioase adiacente moscheilor, cu cămăruțe spartan mobilate destinate doar învățatului), băi publice, cafenele, toate înghesuite în spațiu. Și în timp. Centrul spiritual al medinei din Fez pare a fi Zaouïa, templul cu mormîntul lui Moulay Idriss al II-lea, fondatorul orașului. Mai exact, un perete mozaicat exterior mausoleului, pe care turiștii îl ating smeriți punîndu-și o dorință. (Eu mi-am dorit să nu-mi doresc nimic.)
Următoarea stație a excursiei prin oraș a fost un atelier de olărit în care am asistat la transformarea lutului în farfurii și amfore colorate în modele geometrice, dar, mai ales, în tajine-uri, vasele tradiționale cu capac tronconic care nu lipsesc din nici o bucătărie marocană. În showroom-ul ticsit cu produse, o farfurie costă vreo 50 de euro, cu tot cu discount-ul și negocierile aferente. Scump, doamnă, scump, la Horezu era mai ieftin…
Pe lîngă ceramică, Fez este recunoscut ca un mare centru producător de pielărie, aveam să aflăm vizitînd locul de unde, cel mai probabil, vine cuvîntul marochinărie: Tăbăcăriile Chonara, cea mai mare manufactură de acest fel din oraș. De la distanță, de pe terasa bazarului cu produse din piele de la etajul patru al clădirii vecine, de unde ai imaginea de ansamblu a imensului fagure de bazine și căzi de pe malul rîului în care pieile de vacă, oaie și capră, argăsite la fel ca în Evul Mediu, cu tot felul de smacuri, fac baie sau plajă, întinse la uscat. Mirosurile, pardon, duhorile nu pot fi descrise în cuvinte – firile mai sensibile vor regreta că l-au refuzat mai înainte pe copilul intreprinzător care vindea frunze de mentă de ținut sub nas.
P.S. În medina am făcut greșeala să-l întreb pe un tarabagiu cu chestii de piele în toate formele cît costă o curea, chiar dacă n-aveam nevoie de una. 150 de dirhami (aproximativ 15 euro), a venit primul răspuns. Și, deși n-au mai urmat alte întrebări, răspunsurile au curs gîrlă, în timp ce individul se ținea scai după mine prin tîrg: 120 (Not interested), 100 (No, thanks!), 80 (I don’t need it!). Ultima ofertă, 50, mi-a strigat-o pe drumul înapoi spre prăvălie, cu cureaua și coada între picioare. Cred că mi-ar fi dat-o și gratis, dacă aveam răbdarea să-l mai ascult o vreme.
797 de vizualizări
