După ce au înghiţit pe nerăsuflate hapul lui Bush, că poamele răului nu cresc decît în grădina Islamului, europenii şi-au dat în petic interzicînd zilele trecute basmaua trasă pe ochi a musulmancelor, nu şi chiloţii transparenţi ai creştinelor din Bruxelles. Că asta e morala Coanei Europa la început de secol douăzeci şi unu: n-ai voie să-ţi ascunzi faţa sub văl de vreme ce ţi-e îngăduit să-ţi arăţi curul pe stradă.
A fost de ajuns ca un creştin de-al nostru scandinav, ce dormea băsescian cu portretul lui Vlad Ţepeş sub pernă, să-şi ciuruiască senin concetăţenii, ca lumea occidentală, cuprinsă de o mirare nătîngă şi o dezamăgire bigotă, să nu mai înţeleagă cu ce se mănîncă terorismul.
Altfel ar fi arătat lucrurile dacă, în locul arianului bine dospit, bombardeaua cu îngrăşăminte chimice ar fi fost pritocită de un agricultor afganistanez sau dacă, cuprins de un fiord anti-creştin, un mollah kurd cu mitraliera ascunsă în nădragi ar fi strigat „Allah Akbar!“ pe acea insulă scăldată în sînge.
În orizontul meschin al aşteptării noastre, specialiştii în terorism ar fi mestecat satisfăcuţi vechea ciungă la CNN, bugetele milităroase ar fi dat în clocot, iar la ora de dirigenţie politicienii ar fi scos panglici evanghelice pe nas, amintindu-şi cum au prins ei în copilărie muştele păgîne cu Psaltirea.
Visul cumplit al unui tînăr nordic a aruncat însă în derizoriu nu doar sistemul de apărare european antiterorist, ci şi logica mediocră a mai-marilor şi mai-micilor lumii.