Netflix e de ani de zile ciuca miștourilor din cauza obsesiei nesănătoase pentru culoarea corectă politic. E plin Internetul de afișe fake despre documentare în care personajul principal s-a metamorfozat dintr-un nenorocit de alb în african-american. Probabil vîrful de creativitate a fost atins de un poster cu o grămadă de praf de cărbune deasupra căreia scrie clar „Cocaine, the true story“.
Să vii cu un documentar în care Cleopatra pare o regină macedoneană doar dacă Macedonia s-a învecinat vreodată cu Tanzania și a avut capitala la Brazzaville e, în cel mai bun caz, o încercare tardivă de-a arăta că și Netflix are umor. Mai exact, are umor negru, pentru că Egiptul e în Africa și toată lumea știe că toți africanii sînt negri, pardon, africani. Abia aștept un documentar despre Scipio Africanul.
În altă ordine de idei, bine că nu le-a zis nimeni că, tehnic, Cleopatra era faraoancă, pentru că nu știu cîți telespectatori ar fi supraviețuit unei bătălii de la Actium cîștigate de egipteni pentru că suverana lor și-a pus fustele în cap. Nu că ar fi ceva greșit să-ți pui fustele în cap. Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sînt fuste în cap.
Scurtă paranteză istorică: Ptolemeii s-au plictisit după cîteva generații să-și aducă neveste din Macedonia natală (aia care nu e-n Africa) și au preferat abordarea liberală „prin noi înșine“. Generații întregi de frați și surori și-au dat mîna și nu numai pentru a da Egiptului urmași la tron. Dată fiind această aleasă genealogie, Cleopatra avea șanse să aibă destule degete la mîini cît să rezolve ecuații diferențiale, nici vorbă să fie măcar egipteancă, darămite african… africană.
Dar, dacă treceți peste aceste mici amănunte, documentarul este bun, foarte bun, excelent: Cleopatra este o femeie puternică și independentă, ea are o relație de perfectă egalitate cu Caesar, ea este partenerul puternic și stabil emoțional în relația cu Marc Antoniu și, în general, ea strălucește în relație cu toate celelalte personaje la fel de superficiale și lipsite de substanță ca și ea. Mai sînt sumedenie de minciuni, tîmpenii și inexactități, dar deja devine o crimă împotriva inteligenței să fie amintite aici. Destul să spun că au reușit să-i scoată pe egipteni din papuci și să facă termeni precum „boicot“, „proces“ și „interzis în Egipt“ foarte populari.
Valoarea artistică egalează, ba uneori chiar o depășește pe aia istorică, ceea ce pare să spună foarte mult doar pentru că am folosit o formulare emfatică. Altfel, toți joacă prost, dar să ne consolăm cu faptul că oricum n-aveau ce juca. Este o infamie să lași un greucean al inteligenței precum Cicero sau o triplă vulpe precum Cleopatra să debiteze inepțiile scrise de un puțoi care n-a depășit mental safe space-ul în care își bea cafeaua cu soia în timp ce-și inspiră propriile alizee ignorante.
În final aș spune doar atît: vedeți dumneavoastră, pe vremuri circulau bancuri – sexiste, desigur –despre blondele care-s proaste. După lansarea Queen Cleopatra urmează bancuri – rasiste, desigur – despre activiste woke care-s și mai proaste. Și dacă vreți totuși să vedeți un documentar serios și solid ancorat în realitate, încercați Astérix și Obélix: Mission Cléopâtre.
Queen Cleopatra, cel mai prost documentar din curtea școlii Netflix, un produs garantat de Jada Pinkett Smith.