Am tot ezitat să fac publică această observație: a revenit coada veselă. Cumpărătorii, mai ales cei avansați în etate, redescoperă plăcerile, un timp suspendate, ale așteptatului la coadă. Vreme de aproximativ un an am tot verificat acest fenomen – sau, mai bine zis, epifenomen, întrucît pare legat de anumite împrejurări. Cozile acelea joviale, pline de solidaritate umană și de bucuria simplă a șederii în comun, care au înseninat zilele de penurie din epoca socialistă – iată că s-au întors în actualitate. Sub o formă ușor modificată, updatată la capitalism, consumerism și globalizare… dar ce contează nuanțele în fața unui așa glorios comeback!? Coada veseliei, coada bancurilor și a comunizării directe strikes back în plină eră a virtualului, readucîndu-ne șold în șold, coastă în coastă…
Unii dintre noi își amintesc de obiceiul cozii; alții, mai tineri, îl știu din poveștile generațiilor anterioare. Majoritatea rîndurilor care se formau, de obicei la produse alimentare, atunci cînd „se dădea” sau „se băga” ceva (carne, brînză, ouă etc.), încurajau forme de sociabilitate a rezistenței. Participanții la cozi se aliau, făceau – vorba aceea – front comun în fața vicisitudinilor. Voia bună, hazul de necaz, spiritul de încredere reciprocă și de umanitate primordială caracterizau coada socialistă, chiar și în vremurile cele mai paupere. Pînă în 1989, aprovizionarea de penurie avea caracter semioficial, efectuîndu-se în cadre informale, „pidosnice”: curțile interioare sau laturile „din spate” ale magazinelor alimentare (zise pe atunci „unități de desfacere”). În partea din față, la bulevard, pe acolo pe unde se filma telejurnalul și treceau în vizită notabilitățile, cozile nu erau admise; teoretic nu existau. Tocmai acest caracter al lor dosit, separat de sfera oficială, a garantat cozilor socialiste vitalitatea și perenitatea tipică celor mai fecunde și rezistente forme ale culturii populare.
Spre deosebire de coada ascunsă, „dosită” a socialismului, coada capitalismului de consum este expusă și asumată sub forma rîndurilor la casele de marcat.
Lidl-ul din strada Liviu Rebreanu (Titan) este un spațiu comercial care a dezvoltat, în opinia mea, un climat durabil, peren, de jovialitate a cozii. Făcîndu-mi acolo cumpărăturile zilnice, am notat starea de voioșie a cumpărătorilor care așteaptă, în dreptul caselor de marcat, la rînduri de circa șase-șapte persoane îndeobște (uneori și mai mult). Cumpărătorii de peste zi de la Lidl Rebreanu sînt în mare parte seniori (pensionari) sau între două vîrste. Considerați după îmbrăcăminte și anumite accesorii specifice de shopping (sacoșe, pungi refolosite, cărucioare de piață etc.), par mai degrabă consumatori chibzuiți, atenți la cheltuieli, lipsiți de confortul financiar al celor care vizitează cu predilecție Mega Image-ul aflat la două blocuri distanță. Am verificat în timp că interpelările animate, hître, chiar coțcărești, dintre participanții la coadă (uneori adresate casierilor) provin tocmai din partea acestor seniori cumpătați, deopotrivă bărbați și femei. Pentru cei mai mulți dintre ei, coada nu este o corvoadă, ci un prilej de taifas și de binedispunere, poate chiar un divertisment. Oameni necunoscuți între ei sau recunoscîndu-se vag, din vedere, se întîlnesc aici într-un cadru tîrgovețesc pe care îl resimt ca prietenos și propice relaționărilor superficiale, cotidiene, de tip piață/tîrg.
Banda de descărcare a cumpărăturilor, deși creată pentru a automatiza/mașinaliza rîndul (după modelul fordist al benzii de producție), aici – dimpotrivă – prilejuiește discuții despre produse, sfaturi, aluzii glumețe care înfrîng politețea burgheză comună (de exemplu, țelina, vinul roșu etc. accesează legenda despre proprietățile lor afrodiziace). O încălcare comună a etichetei urbane este atingerea cumpărăturii celuilalt, de asemenea ocazionată de dispunerea pe bandă a articolelor din coș. Există cumpărători trecuți de o anume vîrstă care nu se rețin din a atinge selecția de produse a coparticipanților, uneori cu pretextul așezării mai bune, al delimitării achizițiilor fiecăruia cu ajutorul riglelor despărțitoare. Cei mai dezinhibați nu se rețin să vămuiască efectiv produsele celorlalți, din curiozitate asumată: asta ce e? astalaltă cît a costat? dar chestia asta la ce folosește?
Seara, structura socială a cozii de la Lidl se modifică. E momentul salariaților care, după o zi de serviciu, vin la cumpărături – unii cu mașina (supermarket-ul are o parcare spațioasă care la acel moment al zilei se ocupă cvasi-integral): sînt oameni pentru care coada e una dintre corvezile penibile, furnizoare de stres cotidian. În acel ultim interval al zilei jovialitatea cozilor se diminuează simțitor (cît să releve parcă mai bine starea de veselie din timpul zilei).
Prin această continuitate ritmică a spiritului tîrgovețesc, Lidl Rebreanu se aseamănă vadurilor comerciale cu vocație ale orașului. Însă faptul că această voie bună cotidiană este întreținută anume de așteptatul la coadă este un fapt menit să zgîndăre curiozitatea socio-antropologică. Este coada veselă de la Lidl o formă de retrăire nostalgică, din partea vîrstnicilor, a marilor cozi socialiste de odinioară? Sau este doar încă o formă de agregare socială de tip piață/tîrg, care se situează, anume cu specificul epocii sale, pe axa istoriei?