Era să-mi rup picioarele cînd am făcut o aterizare de pe creanga unui dud în ţărîna rîcîită de gîini a unei curţi din vecini, la Medgidia. Tocmai ce văzusem Cocoşatul şi pe Jean Marais aruncîndu-se de la etaj, la parter, înaintea marelui său duel cu ducele ticălos. După vreo cîţiva ani am citit şi romanul după care se făcuse filmul.
Paul Féval m-a lăsat visător cu Micul lui Parizian şi cu toată explozia de imaginaţie din carte. Pe cînd el scria romane, personajele de bine erau chiar de bine, iar asupra celor negative n-aveai nici o îndoială. Şi un cinstit roman popular încă nu stîrnea indigestii critice ca azi. Lumea avea mai mult umor şi, chiar dacă era mai naivă, stătea mai bine cu morala. Iar Cocoşatul şi alte romane ale lui Féval se bucurau de un la fel de cinstit succes la cititori.
Aşa-numitul roman de capă şi spadă care e privit azi chiorîş de critică, de parcă ar fi un soi de portar care-ţi spune „Să trăiţi!” la intrarea către adevăratele romane, e – dacă-l iei la puricat – echivalentul unei impecabile maşini de curse care concurează pe un circuit special. Cocoşatul lui Feval a ajuns, dintr-un personaj, o legendă urbană şi un simbol care funcţionează şi azi. Şi asta nu neapărat fiindcă Feval era un republican de stînga, motiv pentru care romanul său a fost ecranizat în anii 60 în Franţa. Cocoşatul e, pur şi simplu, o mare poveste care va rămîne ca atare atîta timp cît cititorii vor continua să aştepte din partea romanului să le spună poveşti. Micul Parizian, acest spadasin cam golan, primeşte în grijă o fetiţă în scutece pe care trebuie s-o apere de ducele Gonzaga. Iar cînd ducele o răpeşte pe fată, după ce dă de urma ei, mulţi ani după aceea, Micul Parizian se travesteşte în cocoşat pentru a o regăsi.
Operaţiunea asta e una dintre cele mai convingătoare dedublări din literatura universală. Cocoşatul e un nemernic perfect, slugos şi pus pe rele. Şi în timp ce tu ştii că e travestit, el defilează ca un artist al tuturor păcatelor, încît te întrebi pe unde va scoate cămaşa travestirii Micul Parizian, care e oricum pus pe lista neagră, ca presupus asasin al nobilului său prieten care i-a încredinţat fiica şi lovitura sa secretă de spadă. Mai ştim despre acest cavaler rătăcitor că s-a îndrăgostit de fata pe care a crescut-o, dar îşi păstrează iubirea la secret, chiar dacă şi ea trece de la iubirea oarecum filială faţă de el la un amor cu date mai precise.
Diferenţa de vîrstă dintre cei doi e de vreo 20 de ani, ceea ce face acest amor plauzibil într-o vreme cînd căsătoriile de tip plus 15-20 de ani erau privite ca normale, chiar dacă domnişoarele care se măritau n-aveau nici cel mai mic sentiment faţă de viitorii lor soţi. Adică, în logica de atunci, eventualitatea unei căsătorii între tînăra de os nobil şi un bătrîn cocoşat cu relaţii nu scandaliza pe nimeni, mai ales că mititca nu ştia cun stă cu nobleţea. Şi atunci cînd cititorul, care ştie toate astea, începe să se revolte, Micul Parizian îşi reintră în rol, face dreptate şi devine pretendent de drept la mîna şi la inima pupilei sale, împotriva bancului despre părinţii şi tutorii legali de fete pe care-i apucă revolta că ei le cresc şi alţii se bucură de ele.