În 1989, cînd i-a apărut Cap limpede la Cartea Românească, Radu Cosașu spunea, într-un cerc de apropiați, că datora un miel cenzurii. Titlul pe care el îl dăduse cărții era Gărgăunii, dar careva de la cenzură i-l schimbase, ca să-i facă un bine autorului, care nu-și dădea seama de neseriozitatea „pernicioasă” a titlului cu care voia să-și scoată volumul în lume. Atunci am auzit prima oară deviza lui Cosașu: „Ia totul în tragic și nimic în serios!”.
După evenimentele din decembrie, pe care autorul Supraviețuirilor le numește și azi revoluție, Cosașu s-a întors la titlul lui neserios. Altminteri, n-a schimbat nimic din conținut, spre deosebire de autorii care și-au scos curajul de la sertar după ’89, unii punînd în contul cenzurii și ceea ce ea nu comisese.
Țin minte, tot așa, că atunci cînd Cosașu a publicat Logica, un prozator optzecist l-a taxat scurt, în absență, că povestește cu umor „ticăloșiile” la care a fost complice în anii ’50. Or mie mi se părea că, spre deosebire de alți obsedantiști, care s-au făcut că plouă în privința relațiilor lor artistice cu Puterea din acea vreme, Cosașu nu s-a iertat de unul singur, ci a povestit cum a reușit să supraviețuiască în acea perioadă.
Cei care-i dădeau atunci note la etică lui Cosașu se făceau că nu văd că, dacă-și permitea să nu se mai ia în serios, asta nu însemna că nu lua lucrurile în tragic, la fel ca Babel în Armata de cavalerie sau ca Fabrice del Dongo, antieroul din Mănăstirea din Parma. În viața de toate zilele, constată Cosașu, nu există tragic în stare pură, fiindcă ne luăm cu una, cu alta, tocmai ca să putem supraviețui și, cel mai adesea, nu ne dăm seama de această strategie cu care încercăm să facem față împrejurărilor, dar mai ales să ne bandajăm lașitățile și oportunismele.
Spre deosebire de alți scriitori, care în anii ’70 puneau la zid obsedantul deceniu, cu aerul victorios al dentiștilor care sparg o pungă de puroi din gura pacientului și-l asigură că l-au vindecat, deși are gura plină de carii, Cosașu nu crede în această vindecare.
Așa se face că fostul utecist entuziast, dat afară din UTC și trimis în șomaj timp de zece ani, refuză oferta de a intra în partid, în 1968, în pofida entuziasmului general, preferînd să rămînă un supraviețuitor și un om de stînga, metamorfozat în marxist de nuanță Groucho. Și tot așa se face că, în timp ce proza serioasă despre obsedantul deceniu e tot mai greu de citit, fiindcă se vede că e cusută cu ață albă, nuvelele neserioase ale lui Cosașu par și sînt singurele mărturii despre acei ani demne de luat în seamă.
Dacă, în anii ’50, tînărul Cosașu credea în noul regim și se lăuda cu încrederea lui, cînd s-a prins că se lăsase păcălit de vorbe, fără să caște ochii la răul pe care vorbele îl ascundeau sau încercau să-l justifice, mai tîrziu Cosașu n-a vrut să facă pe naivul și să spună sau să dea de înțeles, ca alți autori, că răul se terminase odată cu obsedantul deceniu. Cînd te deprinzi să iei lucrurile în tragic, nu mai poți lua în serios comedia sinistră pe care Puterea vrea să ți-o vîndă drept normalitate.
Pînă în ’89, Cosașu era comentat cu simpatie, dar și cu reținere, din cauza gărgăunilor din proza lui, deși, după cum se poate observa azi, cînd îi citești Supraviețuirile, extremistul de centru e un mare scriitor tocmai pentru că n-a vrut să se dea drept un cap limpede, ci a fost și e un imperturbabil colecționar de gărgăuni.
Radu Cosașu, Supraviețuirile 4. Pe vremea cînd nu mă gîndeam la moarte 5. Gărgăunii, Ed. Polirom, 2014.