Într-o dimineață de august a anului 1917, în liziera pădurii de foioase care încadra pîrîul Oituz, pe direcția de înaintare a infanteriștilor germani din Grupul Seydel, aștepta Brigada 3 Roșiori. Caii fornăiau neliniștiți, tropăiau cu întreg harnașamentul de luptă în spinare, îngrijorați că și rezultatul acestei apropiate bătălii atîrnă de ei și de viteza cu care își pot pune la adăpost călăreții cînd or începe nemții să tragă. Vechile puști cu fitil și încărcare pe țeavă ieșiseră din dotarea cavaleriștilor români, fiind înlocuite cu arme cu repetiție aduse de Misiunea Franceză, așa că exista un moral bun la nivelul oamenilor, mai ales că le fuseseră distribuite și gloanțe. Pe ansamblu, trupa avea îndoieli mari legate de impresia pe care o poate face o brigadă călare în fața unei companii de mitraliere grele, așa că toate privirile se îndreptau spre colonelul Olteanu, comandantul brigăzii.
Marcel Olteanu era soldat din cap pînă în picioare. Întreaga lui ființă respira disciplină, curaj și artă militară. Practic, nu făcuse nimic altceva în viață decît să se pregătească pentru luptă. Iubea armata, armele, caii și luptele, iubea toate ocaziile în care patria se vedea nevoită să ceară ajutorul soldaților, era convins că lumea ideală e una în care toți poartă uniformă, bat pas de defilare și se luptă cu dușmanul.
S-a născut la Craiova, în 1872, într-o familie care i-a înțeles de timpuriu dragostea pentru cătănie și care l-a lăsat să treacă prin tot învățămîntul militar disponibil la acea vreme. Marcel a fost un elev atît de bun încît profesorii lui s-au tot întrebat dacă nu cumva ar trebui înființată secția Eroism și Vitejie pentru absolvenții mai impetuoși. Odată ajuns sublocotenent, a ales arma cavaleriei, calul exprimînd nerăbdarea de a ajunge cît mai repede în fața inamicului. Bun țintaș, bun săbier, excelent ofițer tactic și instructor desăvîrșit, Marcel Olteanu a avansat în gradele militare cu aceeași iuțeală cu care se apropia războiul, reușind să apuce izbucnirea lui în gradul de colonel. De aici pînă la a-l termina cu gradul de general era pentru el o nimica toată.
Un astfel de om era Marcel Olteanu, iar infanteriștii nemți care înaintau prin albia pîrîului Oituz habar n-aveau ce-i așteaptă. Cînd liniile inamice au observat mici mișcări în pădurea din față, s-au aruncat la pămînt și au început un tir îndrăcit asupra copacilor. Colonelul Olteanu, care mutase trupa din zona vizată de nemți și lăsase în loc cîteva sperietori de ciori echipate în uniformă de război, a ordonat escadroanelor să descalece. După ce germanii și-au descărcat muniția pe paiațe s-au trezit în mijlocul unui foc încrucișat de pe flancuri, din care nu și-au mai revenit. Cavaleriștii colonelului Olteanu, transformați în infanteriști, au rupt avangarda germană de restul corpului Seydel și, avînd complicitatea fînului necosit, înalt pînă la burta calului, care nu i-a putut feri pe nemți de martiriu, a repurtat o victorie zdrobitoare. Germanii au tot revenit în zilele următoare și au tot fost respinși, așa încît dealul Coșna, pe care Mackensen și-l dorea ca pe Sfîntul Potir, n-a fost niciodată al lor.
Colonelul Marcel Olteanu a fost avansat general și a primit Ordinul „Mihai Viteazul”. A doua parte a războiului avea să-l găsescă ba în Bucovina, organizîndu-i pe voluntarii ardeleni, ba la Budapesta, salvîndu-i pe unguri din ghearele stalinismului.
