Habar n-aveam în 1983 că în depozitul editurii Cartea Românească odihneau, neatinse de mîna febrilă a cititorului sau de foarfeca nemiloasă a cenzorului, niscaiva comori. Gestionarul de dinaintea mea prăduise 40.000 de lei şi scăpase uşor. Eu n-aveam de gînd să bag mîna-n gestiune, dar aveam şi am un mare defect: nu ştiu să supraveghez şi să organizez pe baze ştiinţifice mersul bancnotelor în natură.
Deci la fiecare inventar mă pregăteam cu o mie-două de lei, să n-avem vorbe. Dar nu asta era comoara, ci fondul secret la care am avut acces timp de aproape şase ani. Depozitul era organizat cam aşa: la subsol intrai într-o cameră potrivit de mică, unde erau serviţi clienţii speciali (doctori, miliţieni, activişti de partid), apoi treceai prin una meschină şi întunecoasă şi ajungeai în depozitul propriu-zis, unde se lăfăiau noile producţii editoriale. Ei bine, în cea mică şi întunecoasă era de cotrobăit. Am găsit, de exemplu, corectura finală a cărţii Gluma, de Kundera. Scriitorul o ştersese în Occident şi, dintr-o solidaritate socialistă, tipărirea se dusese dracului. Am sustras-o (nimeni nu mai ştia de ea) şi i-am dat-o traducătorului, Jean Grosu. Tot acolo, pe rafturi solide, erau stive cu zincurile de la Amintiri, de Pucă, M. Ivănescu şi Dimov. Am dăruit pe rînd toate plăcile. Nu le-a reclamat nimeni. În sfîrşit, oniricii, dintre care îi citez pe Vintilă Ivănceanu şi Dumitru Ţepeneag, puteau fi consultaţi la botul calului. Nu mai vorbesc de Ilie Constantin, de Caraion, Raicu, Sonia Larian. Ce e ciudat e că nimeni din conducere n-a inventariat fondul secret, aşa încît l-am putut risipi fără grijă.