Muzică bună, culori și oameni fericiți. Asta am văzut și simțit la Pride Bucharest. Și cu asta aș putea încheia textul ăsta, simplu, fără să mai înșir cuvinte care să explice ori să justifice ceea ce e, până la urmă, normalitatea.
Din păcate, suntem departe de a fi o societate și lume normală. Ura și homofobia colcăie în prea mulți închiși la minte, în prea mulți oameni mărunți care rostogolesc fel și fel de tembelisme, de la furat copii și până la cum vrea comunitatea gay să-i convertească pe toți ceilalți.
Pride nu e doar mișto, dar e absolut necesar. Și nu e necesar doar pentru cei care simt și iubesc altfel, ci e necesar pentru noi toți. Pentru că, mai departe de habotnicii plin de ură, există prea mulți care nu înțeleg nimic din toleranță, chiar dacă poate ar vrea să fie toleranți. Sunt încă prea mulți bipezi care își joacă gândurile în logica lui „n-am nimic cu ei, să facă ce vor, dar să nu-i văd în stradă”. Toleranța asta de carton e chiar mai nocivă decât spumele de la gura homofobilor.
Sigur, în București, poate în Cluj și alte câteva centre universitare, unde societatea e mai dezghețată la minte, toleranța există și funcționează. Nu și în orașele mici, nu în mediul rural, nu acolo unde bezna minții e legea locului.
Mă gândesc cu tristețe, de exemplu, la Alba Iulia, unde am avut nenorocul să mă nasc. În bătătura aia cu pretenții de oraș sunt vreo 70.000 de oameni care-și cară existența în spinare, mergând neîncetat spre nicăieri. Acolo n-ai să vezi un cuplu gay, mergând de mână pe stradă. Și nu pentru că n-ar exista, căci există, o spune logica și o susține statistica. Pericolul stigmatului social e însă prea mare.
Pentru asta e nevoie de Pride. Pentru ca noi, toți, să învățăm să fim toleranți. Pentru că lumea în care vreau și sper să trăiesc, cât oi mai avea din existență, e aia în care nu suntem zeloți ai cultului Dabija. Pentru că oamenii sunt liberi să-și caute fericirea, și chiar nu e treaba mea unde o caută sau găsesc.