Conan Barbarul* din 2011 e ca şi cum te-ai duce să te cafteşti cu o haită de războinici posedaţi de Diavol îmbrăcat ca Schwarzenegger în Twins şi înarmat c-un tirbuşon din inox, cu două braţe. Inoportun, neverosimil, absurd. Dar, din nefericire pentru spectatori, nu într-atît de elucubrant încît să stîrnească efectele delirului perfect: icnete de rîs şi chiote la caterincă.
Conan-ul din 1982 avea multe bube, dar şi o poveste coerentă, nişte cadre îngrijite, atmosferă, sentiment şi mult umor involuntar în scenele în care Arnold se străduia să spună „sword“ sau „horse“ sau „yes“. Barbarului 3 D nu-i iese bine decît 3 D-ul. Restul – scenariul, regia, imaginea, casting-ul, catering-ul (nu mi se pare că Jason Momoa** a fost suficient de bine hrănit pe parcursul filmărilor) şi, în general, producţia – e dovada că, între timp, standardele eroismului au scăzut enorm în lumea civilizată.
Haosul începe devreme, odată cu naşterea legendei. Ne aflăm în miezul incandescent al unei lupte. O femeie-războinic, cuprinsă de durerile facerii şi vizibil jenată de contactul c-un săbioi potrivnic, îşi anticipează moartea. Dintr-un nor de duşmani coboară Ron Perlman (c-o barbă viril-patriarhală, ceva între Hemingway şi Billy de la ZZ Top) şi, la insistenţele nebunei, îi face, calm, o cezariană pe lung, privind-o drept în ochi. Scoate copilul (viu!) şi i-l dă femeii însîngerate, cît să-l ţină puţin la piept şi să-i dea un nume: Conan. Apoi îl ridică, triumfător, deasupra capului, în condiţiile în care căpeteniile nu solicitaseră vreo pauză de masă, iar bebeluşul ar fi putut fi oricînd ciuruit de tirul săgeţilor inamice. Se presupune că scena ar trebui să spună ceva despre curajul, determinarea şi mai puţin cunoscutele abilităţi chirurgicale ale războinicilor cimmerieni. Practic, abia acum afli cine erau strămoşii lui Dumb & Dumber.
Următoarele 100 de minute curg, dureros, în aceeaşi direcţie scăpată de sub orice control regizoral. Iar highlights-urile acestui scenariu de-a dreptul barbar sînt o scenă de caft naval teleportată din Piraţii din Caraibe şi o mască magică în formă de păianjen, care, în contact cu sîngele pur al unei dudui cu calităţi incerte, începe să-şi mişte haotic picioruşele, într-un bizar omagiu adus lui Jim Carrey. Conan-ul din 1982 a lansat un star: pe Arnold Schwarzenegger. Barbarul din 2011, un semi-remake rudimentar şi ridicol, a îngropat un personaj: pe Conan. Dacă, prin reducere la absurd, franciza supravieţuieşte, următorul episod va trebui să fie un film cu zombies.
Dacă doriţi să recomand
1) AURORA (România, Franţa, Elveţia, 2010; regia: Cristi Puiu). La HBO – duminică, 11 septembrie, ora 21,50. Îi răspund pe această cale taximetristului care m-a întrebat de ce dracu’ trebuia să-l vedem pe Dragoş Bucur mîncînd ciorbă în Poliţist, adjectiv. Dar de penisul lui Puiu din Aurora ce ziceţi?
2)SKAMMEN / RUŞINEA (Suedia, 1968; regia: Ingmar Bergman). La Cinemax – vineri, 9 septembrie, ora 0,10. Nu doare.
3)VICTORY / DRUMUL SPRE VICTORIE (SUA, 1981; regia: John Huston). La TCM – duminică, 11 septembrie, ora 0,30. L-am văzut la televizor, cînd încă jucam miuţa în curtea şcolii. Mi s-a părut genial: era cu Pelé, Ardiles, Bobby Moore şi cu Stallone, care stătea în poartă, pentru că, logic, ştia să boxeze mingea! Vreo două săptămîni după aia am încercat să dau şi eu un gol din foarfecă, pînă-ntr-o zi cînd era să-mi rup capul. Am decis să revin la obsesia cu Mărgelatu.
