Înalt cît ușa, autorul de cărți pentru copii Mircea Sîntimbreanu era practician și teoretician al pescuitului. Adică făcea parte din categoria pescarilor care îți dau sfaturi fără să-i întrebi. Pe malul bălții speria peștii cu vocea lui răsunătoare. Cînd prindea, îți explica fericit cum e cu tehnica pescuitului, care nu ține de noroc, ci de cunoștințele pescarului. Cînd nu, îți teoretiza cauzele ghinionului, care poate fi mai tare decît toate manualele de pescuit laolaltă. În anii 80, Sîntimbreanu se ducea la Fundulea cu Mircea Nedelciu, el să pescuiască, nedelciu să-și vadă de via din curte. Pe drum, Sîntimbreanu îi explica tainele pescuitului, iar Nedelciu i le dezvăluia pe cele ale vinăritului. După cîteva expediții, maestrul prozei pentru copii îl convinge pe Nedelciu să se apuce și el de pescuit. Așa că într-o dimineață, în loc să se ducă la vie, Nedelciu, cu o undiță și niște rîme, se oprește pe baltă, cu Sîntimbreanu. Teoreticianul îi dă ultimele sfaturi pe mal, în timp ce-și pregătea lansetele. Nedelciu stătea cinci minute într-un loc și, dacă nu trăgea peștele, se muta. În loc de juvelnic avea o plasă pentru cumpărături. S-a tot mutat el pînă a dat ocol bălții. În plasă avea un crăpuștean de vreun kil și niște bibani. În juvelnicul lui Sîntimbreanu, vreo zece carași cît palma. Se uită maestrul la crăpuștean: pentru un începător era bine. Dar la pescuit nu te duci la nimereală. el, de pildă, se concentrase la caras.