Toată tinereţea am avut senzaţia că, în juriile întrunite cu pompă pentru concursurile de debut ale editurilor comuniste, lucrurile erau aranjate din start. Soseau Luceferii şi Ceahlăii literaturii contemporane, obosiţi de atîta creaţie, şi, fără să mai deschidă plicurile, hotărau. „Tu pe cine ai?“, întreba unul. „Pe cutare“, îi răspundea altul, „hai, că-i băiat bun, de la mine din sat, are pruni şi vie…“ Era ciudat cum izbîndeau noii condeieri care umflau potul să-şi asigure şi nemurirea. E drept, nemurirea nu ţinea mult, o toamnă sau o primăvară. Dar noi, marea generaţie, viitorul literelor româneşti, înghiţeam în sec. Groaznică e aşteptarea tinereţii. Se prăbuşeşte lumea şi-ţi trece timpul. Între anii 1979 şi 1984 (cînd Partidul s-a prins de mişcare), generaţia mea trimitea manuscrise cu camionul. Scriam de mama focului şi umpleam toate concursurile. Din vîltoarea numerelor mari, vedeam, pe rînd, cîmpul alb şi oile negre ale publicării.
Mi-am jurat, după ’90, să nu fac niciodată precum confraţii mei cei sastisiţi. Aşa m-am trezit în Focşani, prin 1993, la un concurs cu premii în bani şi editare. Eram alături de Dan Silviu Boerescu cu care, pe drum, forfecasem lumea scriitoricească. Juriul ne-a întîmpinat cu veselie. Gata cu premiile. S-au dat. Iar cîştigătoarea era o fată nurlie foc, pila lui Sterian Vicol, din Galaţi. Poet. Uite-aşa ne-a sărit ţandăra. Noi nu semnăm. Noi plecăm. Bucureştiul ne aşteaptă. Ce-i căcatul ăsta? Ia daţi manuscrisele la control! Şi, în juma’ de ceas, am răsturnat bunătate de aranjament. Nu mai ştiu cine ce a făcut şi cine era cîştigătorul. Da’ poetesa? Asta îmi amintesc. Era bună rău!