M-aş fi împăcat cu soarta. Eram, în 1989, un poet cenzurat, extras cu forcepsul din circuitul public, pus la index. Mi se stinsese ultima speranţă, taman ce dădusem cu bîta-n baltă la Scînteia tineretului, unde ţineam, să nu rîdeţi, un soi de cronică TV. M-a pus dracu’ să zic că traducerile filmelor nu semănau cu filmele. Adică fuck you nu e, cu siguranţă, la naiba! Adio şi-un praz verde. Dar parcă te lasă lumea să mori în uitare?
Cu cît devenea regimul mai negru, cu atît se îndeseau vizitele colegilor din toată ţara, la mine-n subsol. Că veneau cu miloaga („Dă şi mie un Jurnal de la Păltiniş“), că veneau cu o sticloanţă, că veneau cu mîna goală, era totuna în subsolul Cărţii Româneşti. În Rusia bătea vînt de libertate. În Polonia era zarvă, şi nu de azi, de ieri. Iar noi băteam pasul pe loc şi întindeam în vînt antena de bulgari. Precum zic, în subsol ne citeam manuscrisele, puneam ţara la cale, făceam afaceri. Înviam, ca poet, din uitarea cea de moarte şi tare mă mai gîdilau laudele nemeritate, de complezenţă.
Aşa s-a-ntîmplat cînd au aterizat, prin iulie, pe o căldură năpraznică, cîţiva clujeni. Din vorbă-n vorbă, ajungem – cum altfel? – la poezie: „Nu ne dai un poem mai lung?“. Zic c-o fi, c-o păţi, că-s oaia neagră a lui Dulea. Cu inconştienţă ardelenească, au smuls unul (nici n-a fost greu, că nu mă lăsam rugat, era sete mare). În provincie merge ce nu merge-n Capitală. Şi n-am mai auzit nimic o vreme. Dar, în septembrie, aflu că revista Echinox a fost suspendată. Am oftat. M-am simţit tare mîndru cînd am aflat. Versurile mele fuseseră picătura care a dat foc fitilului.
Publicat în Cațavencii, nr. 48, 5-11 decembrie 2012