Pentru că nu trăiește din economii, ca alți șefi de partide, ci are un job serios, chiar dacă doar cu jumătate de normă, Ludovic Orban își permite consilieri de calitate, cu înaltă calificare, obținută în tranșeele partidului în ultimii 28 de ani. Bine, nu plătește el consilierii de fiecare dată, mai ales că nu-i epuizează singur, ci în grupuri de prieteni, unii dintre ei cu mai mare dare de mînă.
Așa se face că într-o seară, pe cînd stătea cu celula de criză în jurul mesei de război, Ludovic a început să tragă de consilieri ca să vină repede cu o soluție la cererea prezidențială de demisie a lui Dăncilă. Că prea băteau șaua binevoitorii din presă, prea îi spuneau ce și cum să acționeze. Nu neapărat lui, dar dacă poate el, de ce nu?
Și-a tot tras Orban de consilieri, i-a lingușit, i-a înjurat, s-a uitat galeș la ei, i-a zgîlțîit, pînă cînd, în final, s-a născut ideea genială a plîngerii penale. Au urmat ropote de aplauze, urale prelungite și, spre zori, Ludovic s-a îmbunat și a cîntat și el cîte ceva. A doua zi, considerînd ideea încă bună, Ludovic a pus-o din nou de o ședință, dar nu înainte de a-i lua din supermarket și pe cei patru consilieri: Alb, Sec, Rece și Apă Minerală.