Ne-am obișnuit, încă de pe vremea în care Traian Băsescu mai era președintele României, să tratăm Constituția ca pe o anexă a intereselor de moment ale politicienilor. E drept, și ea, Constituția, a fost făcută atât de șmecherește de către o gașcă de avocați pledanți, încât să permită multiple interpretări și excepții. S-au câștigat procese numeroase și averi considerabile pe “excepții de neconstituționalitate”. S-au câștigat mandate de președinți sau au fost evitate demiteri la referendum prin interpretarea șmecherească a legii fundamentale. Numai cine n-a vrut, numai cine a avut olecuță de respect față de ideea de Constituție nu a încălcat-o flagrant și nu a tras de ea astfel încât să-i acopere fie picioarele care se întinseseră prea mult, fie goliciunea indecentă de împărat fără haine.
Și, totuși, există câteva prevederi ale Constituției pe care era greu de crezut că cineva ar îndrăzni să le încalce fățiș fără a primi una peste nasul prea avântat. Una dintre aceste prevederi, esențială pentru o democrație, este separarea puterilor în stat. Cum cele trei puteri amintite de Constituție sunt cea legislativă, cea executivă și cea judecătorească, ele ar fi trebuit și ar trebui să rămână așa cum le găsim în articolul 1, alineatul 4 – separate și echilibrate: “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.
Dar nu sunt chiar așa. Puterea judecătorească, până acum, nu s-a prea agitat să distrugă separația și să strice echilibrul. Dar puterea executivă, din care fac parte și procurorii, aflați sub autoritatea Ministerului Justiției, a încercat și mai încearcă să se bage peste legislativ, anchetând fie hotărâri ale Parlamentului, fie proiecte de legi sau ordonanțe. Chiar dacă CCR a fost nevoită să revină cu o decizie prin care să-i tragă pe procurorii prea zeloși de urechi, amintindu-le că separarea puterilor e sacră și că procurorii nu se pot băga peste procesul de legiferare, mesajul n-a fost înțeles. Poate și pentru faptul că, având dovada încălcării Constituției în mâini, ministrul Justiției a ales să nu ceară demiterea șefilor DNA și PÎCCJ. C-așa e el, om milos.
Milos-milos, dar are și mila lui niște limite. Așa că n-a mai rezistat și, pe 23 aprilie, a dezvăluit, într-o emisiune TV, că CSM vrea să obțină dreptul de a avea inițiativă legislativă. Pentru cei care nu știu, Consiliul Superior al Magistraturii nu este nimic altceva decât garantul independenței Justiției. CSM “are dreptul și obligația de a se sesiza și din oficiu pentru a apăra judecătorii și procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independența sau imparțialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația profesională a judecătorilor și procurorilor”. CSM este parte a puterii judecătorești, așadar, dar, dacă e adevărat ce spune Tudorel Toader, CSM a vrea să fie și parte a puterii legislative. Numai că aici se lovește grav de Constituție, articolul 74, alineatul 1: “Inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”. CSM-ul nu e guvern, nu e alcătuit din deputați sau senatori și are doar 19 membri: zece judecători (unul fiind președintele ÎCCJ), șase procurori (unul fiind procurorul general), doi reprezentanți ai societății civile și ministrul Justiției. Practic, CSM nu dorește altceva decât ca judecătorii și procurorii, prin reprezentanții lor, să poată face legi. Ceea ce, desigur, contravine flagrant Constituției.
Și, până la urmă, ce atâta Constituție? N-ar fi mai bine, poate, să fim conduși de judecători, procurori și câțiva reprezentați ai serviciilor secrete? De data asta pe față?