Gimnastica este un circ cu copii. Deosebirea dintre copiii duși la gimnastică și animalele de la circ este că animalele de la circ fac foamea mai rar.
E uimitor că aceste lagăre ale suferinței și ale torturii mai există în ceea ce se numește civilizație.
La gimnastică, niște copii sunt abandonați de părinți într-un program de schilodire fizică și psihică. O mică parte din gimnaștii și gimnastele care se adaptează torturii reprezintă apoi țara la competiții cu alți schilodiți, din alte țări.
Un gimnast mare este un copil care a interiorizat suferința, care a transformat-o în carne și-n exerciții.
Ecaterina Szabo, o mare gimnastă, povestește: “Am început școala generală la Onești. Era prima școală din lume specializată în gimnastică. M-au rupt de familie, prieteni, copilărie. Totul era calculat. Aveam voie să mâncăm foarte puțin. Cine nu ținea pasul era imediat eliminat. Ne cântăreau de mai multe ori într-o zi. (…) Nu în ultimul rând, antrenorii ne și băteau. Am pierdut numărul bătăilor încasate. Îmi amintesc doar urmele loviturilor. Dungi, în culori variate, de la roșu la albastru spre negru, acopereau corpul meu. Eram copii, era un alt regim, nu puteam spune nimic”.
Unul dintre antrenorii care o băteau era tipul ăla cu mustață de tirist asudat: Bela Karolyi. Antrenor mare, o somitate a schingiuirilor, un bătăuș care dup-aia a făcut carieră în SUA și o întreagă Românie l-a plâns: ia uite, frate, ne pleacă creierele!
În fapt, era vorba de puțin creier și mulți pumni.
Acum, se plâng unii, școala românească de gimnastică nu mai produce. Nu ne-a calificat la Olimpiada de la Rio. Dacă aia era școală, înseamnă că lagărul de exterminare de la Auschwitz trebuie numit facultate.