Hipermarket-urile sunt locuri extrem de speciale, unde legile normale ale fizicii nu mai sunt valabile, iar oameni aparent normali se calcă în picioare pentru bormaşini, tigăi şi biciclete medicinale. Pentru pasionaţii de istorie, hipermarket-ul a fost atestat documentar pentru prima oară în povestea „Jack şi vrejul de fasole“, atunci când tânărul Jack se întoarce acasă cu nişte boabe de fasole de care nu credea că are nevoie, dar care i-au atras atenţia ca o bormaşină viu colorată, de la promoţie. Însă faptul că se cumpără produse inutile nu e singurul lucru straniu care se petrece în hipermarket-uri. Iată aici o scurtă listă cu încă trei:
La deschidere. Dacă, dintr-un motiv sau altul, la ora 8 dimineaţa eşti treaz şi treci pe lângă un hipermarket, o să vezi vreo zece pensionari încolonaţi la uşă, gata de start. Primul impuls e să te întrebi de ce nu s-au culcat nici la ora asta. Abia pe urmă îţi dai seama de adevărata problemă. Viaţa de pensionar trebuie să fie extrem de plină, de agitată, dacă cumpărăturile nu pot fi lăsate pe mai târziu, când magazinul chiar e deschis.
La coadă. Există o categorie de oameni – din care face parte cam toată lumea – care se grăbesc să pună produsele pe bandă indiferent cât mai durează până le vine rândul la casă. Ideea e ca nici un centimetru pătrat de bandă să nu fie irosit. Dacă nu-ţi pui cumpărăturile acum, cine ştie dacă mai apuci. Unii oameni, pentru că nu şi-au pus produsele pe bandă la timp, au fost mustraţi de casieră şi trimişi în spate, la capătul cozii.
La casă. Aici te iau în primire casierele care îţi numără restul, după care intercalează în teancul de bancnote şi bonul, ca nişte şmenari care-ţi umplu buzunarele cu tăieturi din ziare. De multe ori am crezut că am bani la mine doar din cauză că buzunarul meu era plin de bonuri de la magazin. La un moment dat o să încerc să şi plătesc cu unul, poate chiar la hipermarket. În fond, poate şi casiera să-l dea mai departe altui client, aşa cum mi l-a dat mie.