Corneliu Vadim Tudor e un om deştept. Nu încape îndoială. Se joacă cu cuvintele cum se joacă Hagi cu mingea şi Bote cu biluţele manechinilor lui. Şi are şi umor. De multe ori se pierde umorul în vulcanul ăla de ură nestăvilită care însoţeşte absolut orice tentativă de comunicare pe care o face, dar umorul e acolo. Şi e mult. Din păcate, ură e de 100 de ori mai multă.
Nu înţeleg cum poate să stea atîta ură într-un singur om. Îmi imaginez că aşa e el. Că şi cînd îi cîntă unui copil mic, să-l adoarmă, răcneşte cu spume la gură spre el. Probabil aşa şi vrea să fie. Cînd simte că parcă se moleşeşte, e calm şi Universul e un loc aproape decent, se duce la baie şi-şi dă cu ziarul peste bot să se înrăiască. Mestecă nişte rumeguş cu săpun să i se încleşteze maxilarele şi să facă clăbuci la gură. Se freacă cu hîrtie igienică la ochi, să aibă privirea aia tulbure şi încrîncenată. Ura aia să devină un fel de direcţie pentru simţul lui de observaţie ieşit din comun. Se rîcîie singur ca să se irite destul cît să vrea să găsească un ghinionist pe care să proiecteze tot torentul ăla de insulte care-i bîzîie în cap.
Şi cel mai uimitor mi se pare, la un om cu un simţ al observaţiei atît de dezvoltat, să fie imun la el însuşi. Un fost poet de curte comunist, care avea limba atît de adînc în fundul lui Ceauşescu încît se săruta franţuzeşte cu Păunescu, a reuşit ipocrizia de a deveni politician de dreapta de succes, fără să vadă o problemă în asta. Adică, na, au reuşit şi alţii, de ce nu şi el? Păcat că e imun la el însuşi. Dacă aş avea o maşină de-aia SF de copiat oameni, aş face încă un Vadim şi i-aş închide pe amîndoi într-o cameră. Să îi aud cum urlă unul la altul de indignare că o fiinţă atît de penibilă ca celălalt există. Să mă uit cum se muşcă reciproc de jugulară.
Însă în ultimul timp îmi place din ce în ce mai tare de Vadim. Nu prea mai delirează politic, împleticind adevărul istoric cu fabulaţii şi insulte. Stă liniştit pe un jilţ la Capatos în emisiune şi povesteşte despre cum făcea el sex în tinereţe cu două gimnaste în acelaşi timp şi citind poezii despre violatoarea sexy de taximetrişti. E bine. Înseamnă că în sfîrşit şi-a înţeles şi asumat rolul pe care a încercat să şi-l depăşească în ultimii 30 de ani: acela de păcălici monden. Pînă la urmă a reuşit şi Viorel Lis. El de ce nu?