Încercînd să înțeleg ce se întîmplă cu oamenii care se trezesc brusc într-o realitate atît de cumplită încît pare neverosimilă, mai înspăimîntătoare decît un coșmar sufocant din care nu poți ieși, m-am întors la romanul Norei Iuga, Harald și luna verde, apărut cu nouă ani în urmă, ca la un ghid de supraviețuire.
Amatorii de romane-pernă, cele pe care le poți citi și cu gîndul dus aiurea, fiindcă autorul îi ține de mînă de-a lungul drumului prin carte, probabil că se simt rătăciți în romanul Norei Iuga. Vocile care povestesc se schimbă pe neanunțate, își iau vorba din gură una alteia fără ca autorul să intervină, clasic, pentru a-i face lectura confortabilă cititorului. Perspectiva se schimbă tot pe neanunțate – de unde senzația de insolit pe care textul i-o stîrnește chiar și cititorului care a trecut prin experiența modernismului radical și a postmodernismului care se joacă cu cititorul de-a șoarecele și pisica.
De fapt, în Harald și luna verde, Nora Iuga experimentează tot timpul, însă nu cu program, ci instinctiv, la fel ca adevărații suprarealiști, care nu-și chestionează subconștientul atunci cînd pătrund în meandrele sale. Împinsă de inspirație, deschide uși secrete cărora le simte rostul, dar nu stă să și-l explice; pur și simplu, îl trăiește scriind parcă într-o stare specială, între somn și trezie, cînd fiecare trăire e de o acuitate dureroasă și cînd absurdul pare cît se poate de normal. Nora Iuga notează senzațiile personajelor și frînturile lor de amintiri stîrnite de aceste senzații, apoi le lasă să monologheze, ca Joyce pe Molly Bloom în Ulise. Sau ca Huxley cu personajele sale din Minunata lume nouă. De ce? Fiindcă lumea pare să-și fi ieșit din țîțîni, fiindcă încercările de a găsi explicații rezonabile pentru ceea ce se întîmplă eșuează în ridicol. Fiindcă atunci cînd răul, monstruozitatea durează atît de mult că ajung să se banalizeze prin repetare, își ies din sărite chiar și insulele de normalitate, cele în care coșmarul li se întîmplă altora, pentru că își face loc și în ele, alterînd iremediabil normalitatea.
Cronica unei familii de evrei sefarzi ajunși în România, care începe demult, odată cu alungarea evreilor din Spania medievală, devine o parabolă a supraviețuirii în vremuri de coșmar, în care momentele de bine și de liniște nu sînt decît niște oaze pe un drum al calvarului. În timpul celui de-al doilea război mondial, unul dintre personaje, Sam, profesorul, întinde pe masă hărți mari în care înfige stegulețe atunci cînd mai cade o țară victimă răului care se întinde dinspre Berlin. Cînd vine pacea, casa profesorului e ocupată de celălalt rău, care pleacă de la Moscova. Altul, balerinul Leon, care și-a germanizat numele în 1937, ajunge într-un lagăr de concentrare. Supraviețuiește unor experiențe cumplite. Întors în România, Leon are de-a face și cu celălalt rău, care-i otrăvește viața sub bănuiala că ar fi spion al Occidentului. Prețul supraviețuirii din coșmaruri îi transformă viața tot într-un coșmar, la fel de îngrozitor.
Încheierea războiului al doilea pe front n-a dus și la dispariția conflictelor, doar le-a ascuns sau le-a lăsat să mocnească, crede un personaj din roman, care constată reapariția lor, mai întîi în vorbe, după căderea Zidului Berlinului, încît răul poate oricînd să se întoarcă și în întruchipările lui atroce, pentru a transforma din nou viețuirea în supraviețuire.
Ca în tablourile lui Breugel cel Bătrîn, Harald și luna verde pendulează copleșitor între grotesc și tragic, între coșmar și o seninătate precară, între viața cu toate ale ei și moartea care îi tot dă tîrcoale pînă să-și facă datoria.
Nora Iuga, Harald și luna verde, Editura Polirom, 2014.
